Aventura in Pacific 8 – Proiectul Happy Hebe

           Precizare:

Copyright Muncus-Nagy Mihai.  Fotografiile din acest articol sunt supuse legilor de copyright si nu pot fi folosite fara acord scris. 

Copyright Muncus-Nagy Mihai. No usage permitted without written consent.

           În activitatea mea din ultimii ani am lucrat cu specii de animale sau plante protejate sau ocrotite de lege, rare, endemice, „de pe Lista Roşie”, în declin, ameninţate, periclitate, pe cale de dispariţie ş.a. respectiv a căror denumire este asociată cu noţiuni ce demonstrează că populaţiile acestora sunt în scădere. Mărturisesc că am auzit ocazional şi despre plante sau animale extrem de rare, denumite extincte sau dispărute, când nici un individ din specia respectivă nu mai trăieşte în libertate. Nu am avut niciodată prilejul să văd „pe viu” vre-una dintre speciile aflate la pragul extincţiei iar studiul unei asemenea specii cred că reprezintă idealul în activitatea profesională a oricărui biolog sau pasionat de natură, ideal profesional depăşit probabil doar de posibilitatea descoperirii unei specii noi, necunoscute încă.

            După ce am trăit o experienţă unică cu o specie de mamifere pe cale de dispariţie, respectiv balena cu cocoaşă şi despre care am scris aici, Dumnezeu mi-a oferit ocazia să observ, să studiez şi să fotografiez… în floare, o plantă care a fost considerată extinctă în perioada 1929 – 1983, iar în anul 1984 întreaga populaţie de pe Terra din această specie număra … 1 individ. Este vorba despre Hebe breviracemosa, sau, popular koromiko de Kermadec sau Hebe, o specie arbustivă din Familia Plantaginaceaelor, ce trăieşte numai în Raoul Island şi nicăieri altundeva pe Pământ.

            Dedic astfel un întreg articol de pe blog, acestei specii care şi la momentul actual este considerată la pragul extincţiei întrucât nu numără încă 250 de indivizi maturi în libertate pentru a intra în categoria „Nationally Threatened”, adică următoarea categorie de protecţie din Noua Zeelandă, ţara unde trăieşte.

foto: Hebe breviracemosa

            Hebe breviracemosa este o specie arbustivă ce poate ajunge până la 2 m înălţime, cu frunzele opuse, de 5 – 11 cm lungime, oblong – lanceolate. Inflorescenţa este un racem, cu flori albe până la mov deschis. Fructele sunt mici capsule de până la 4 mm în diametru.

            Chiar dacă trăieşte numai în Raoul Island, specia nu a avut niciodată un număr foarte mare de indivizi, dar probabil că în trecut numeroase exemplare putea fi întâlnite pe versanţii stâncoşi, pe terenurile cu pantă mare sau pe crestele dealurilor de pe insulă. Planta a fost descoperită în anul 1908, când o expediţie finanţată de guvernul Noii Zeelande a adus pe Raoul mai mulţi biologi şi în special botanişti, care au petrecut aici 10 luni studiind pentru prima dată flora şi fauna din această zonă.

            Încă din acea perioadă s-a menţionat că principala ameninţare pentru Hebe o reprezenta caprele, respectiv caprele domestice aduse şi eliberate aici de vânătorii de balene în perioada 1800 – 1900. Pentru a furniza hrană proaspătă pentru expediţiile din Pacificul de Sud, vânătorii de balene au eliberat pe insulă mai multe capre şi porci domestici, animale care erau recoltat prin împuşcare, ocazional, la fiecare vizită a vre-unei baleniere în acest arhipelag. Caprele şi porcii s-au sălbăticit, s-au înmulţit foarte repede neavând aici nici un duşman natural, climatul subtropical şi solul fertil furnizând o hrană consistentă tot timpul anului. Aceste animale, împreună cu şobolanii aduşi aici în secolul 14 de polinezieni, au decimat aproape până la extincţie speciile de plante şi de păsări de pe insulă. Astfel, în 1908, când a fost pentru prima dată semnalată, Hebe breviracemosa se mai găsea sporadic, pe pantele foarte abrupte şi pe stâncile unde caprele nu puteau ajunge.

foto: Hebe breviracemosa

            În perioada 1966 – 1967 au fost întreprinse cercetări amănunţite pentru a stabili dimensiunea populaţiei acestei specii, cercetări care însă au relevat faptul că nici un exemplar nu mai exista pe insulă, moment în care specia a fost considerată extinctă.

            În anul 1983, în cadrul programului de eradicare a caprelor, un vânător a descoperit un exemplar de Hebe breviracemosa lângă o potecă de vânătoare. Acest exemplar s-a dovedit a fi unicul exemplar de pe insulă, “planta mamă” – 1983 Hebe – cum i se mai spune, iar de la acest exemplar au fost recoltate seminţe şi butaşi pentru programul Happy Hebe Project, ce urmăreşte refacerea populaţiei acestei plante. Din fericire caprele au fost eradicate la puţin timp după acest moment, iar în 2004 au fost exterminaţi şi şobolanii, în cadrul unui program de 50 de ani, început în anul 1975, program care vizează readucerea ecosistemului de pe Raoul la starea lui preumană prin eradicarea tuturor speciilor invazive. În cadrul acestui program lucrez şi eu ca şi voluntar, dar acum singurele specii invazive de pe insulă mai sunt câteva specii de plante care au fost cultivate de foştii colonişti, plante care s-au sălbăticit şi care au capacitatea de a concura şi de a elimina plantele native. O să vorbesc mai amănunţit despre acest program de conservare într-un articol viitor.

            În anul 1990 primii 3 butaşi recoltaţi din „planta mamă” – 1983 Hebe – au fost plantaţi în zona Denham Bay (Golful Denham), plante care au devenit mature în anul 1997.

            În anul 1993 s-a încercat înmulţirea vegetativă prin „muşuroire” a „plantei mamă” 1983 Hebe, când câteva ramuri au fost aduse în poziţie paralelă cu pământul şi au fost îngropate, din loc în loc în sol. În anul următor au rezultat 4 lăstari viabili, dar în anul 1997 doar unul singur mai era în viaţă. Acesta a devenit matur în 1999, când a înflorit pentru prima dată, având 13 ramuri şi 90 de cm înălţime.

            În anul 1995 au fost semănate mai multe seminţe de Hebe, dar fie din cauza şobolanilor care încă nu erau complet eradicaţi, fie din alte cauze, în locurile unde s-au semănat seminţele nu a răsărit nici o plantă de Hebe.

            În anul 1995 au mai fost plantate 4 plante obţinute din butaşi recoltaţi de la 1983 Hebe, plante care s-au dezvoltat bine şi au ajuns repede la 1 m înălţime, dar nu au înflorit niciodată.

            În 1997 a fost identificat primul puiet regenerat pe cale naturală, în zona Denham Bay, zonă unde au fost plantaţi primii butaşi obţinuţi de la 1983 Hebe, în anul 1990. În 1997 erau 25 de indivizi în viaţă, în condiţii naturale, dintre care numai 5 adulţi.

foto: Hebe braviracemosa

            În anul 1998 „planta mamă” 1983 Hebe moare, dar un lăstar nou apare din zona coletului plantei mature. Tot în acest an, în cadrul programului de control al speciilor invazive, 3 voluntari care munceau suspendaţi în frânghii pe un perete stâncos şi foarte abrupt, au descoperit 50 de plante grupate, puieţi şi juvenili proveniţi din regenerare naturală, într-o zonă foarte greu accesibilă aflată nu foarte departe de „planta mamă” 1983 Hebe, de la care se crede că au provenit. Evenimentul a fost primul semn că reconstrucţia acestei specii poate avea succes, iar în Noua Zeelandă ziarele au dedicat pagini întregi acestei descoperiri. Tot în 1998 a mai fost descoperită o altă comunitate de Hebe braviracemosa regenerate în condiţii naturale, iar eradicarea şobolanilor care era pe sfârşite dovedea că aceasta specie de mamifere era cauza care împiedica planta să se regenereze natural prin seminţe.

            În anii următori au mai fost plantaţi puieţi obţinuţi pe cale vegetativă (proveniţi din butaşi) în diferite locaţii de pe insulă, iar în anul  2000 şi 2001 au mai fost descoperite mici comunităţi de puieţi şi juvenili regeneraţi pe cale naturală. În anul 2001 populaţia de Hebe număra 12 adulţi şi 61 puieţi care trăiau în condiţii naturale.

            Anul 2002 reprezintă un alt moment de referinţă, întrucât este anul când înfloreşte, adică se maturizează prima dintre plantele regenerate pe cale naturală.

            În anii următori se înfiinţează sit-uri în diferite locaţii de pe insulă, unde sunt plantaţi puieţi de Hebe şi chiar şi seminţe, întrucât insula devenise „predators free” odată cu eradicarea şobolanilor.

            Puieţi regeneraţi pe cale naturală sunt transplantaţi în diferite locaţii de pe insulă, iar din pepinieră se plantează anual un număr de 20 – 30 de puieţi. Sunt înfiinţate un număr de 34 de sit-uri care sunt vizitate anual. Unele plante supravieţuiesc şi ajung la maturitate, altele mor din diferite cauze, principalele fiind: seceta, competiţia cu speciile ierboase sau alte specii arbustive, dezastre naturale ca ciclonul sau erupţiile vulcanice.

foto: Hebe braviracemosa

            În momentul de faţă programul de reconstrucţie a acestei specii –  Happy Hebe Project – este în plină derulare şi se pare că este un succes. Programul este derulat de voluntarii şi de staff-ul de pe Raoul Island, numai în timpul liber şi separat de programul de combatere a speciilor invazive. Activităţile din Happy Hebe Project sunt: monitorizarea anuală a sit-urilor de Hebe braviracemosa, înfiinţarea de noi sit-uri, recoltarea de seminţe şi butaşi şi obţinerea puieţilor în mica pepinieră de pe insulă, plantarea puieţilor obţinuţi, transplantarea în alte sit-uri a puieţilor regeneraţi natural, identificarea unor noi asociaţii de Hebe regenerate natural. Anual se plantează cam 30 – 50 de puieţi de Hebe obţinuţi din seminţe în pepinieră, iar populaţia actuală numără 109 indivizi plantaţi şi 166 indivizi regeneraţi natural.

            Pentru a schimba statutul acestei specii din „Nationally Critical” în „Nationally Threatened” este nevoie de un număr de 250 – 1000 indivizi maturi care trăiesc în condiţii naturale. Faţă de anul 1984 când populaţia acestei specii era de … 1 individ, cifra de 275 de indivizi cât este populaţia actuală a acestei specii, reprezintă o evoluţie semnificativă. Dintre aceştia însă, mai puţin de 50 de indivizi sunt adulţi, iar regenerarea pe cale naturală este încă foarte dificilă.

 

foto: Hebe breviracemosa

Copyright Muncus-Nagy Mihai.  Fotografiile din acest articol sunt supuse legilor de copyright si nu pot fi folosite fara acord scris. 

Copyright Muncus-Nagy Mihai. No usage permitted without written consent.

 

Aventura in Pacific 7 – Primul cutremur sau o alta zi obisnuita la locul de munca

O ploaie măruntă ce ţinea de dimineaţă făcea ca jungla subtropicală în care mă aflam să fie şi mai greu de străbătut. Eram complet ud sub pelerina portocalie şi mă gândeam să mi-o dau jos, să-mi scot şi tricoul şi să rămân numai la bustul gol. Deşi ploaia nu se mai oprea şi totul în jurul meu era plin de apă, nu simţeam umezeala, pentru că de 2 săptămâni de când mă aflam aici, pe Raoul Island, corpul meu s-a obişnuit cu cele 95% umiditate din aer pe vreme bună, iar între cele 95% şi 100% cât aveam eu acum pe piele, nu era diferenţă mare.

Era o ploaie caldă, la o temperatură de 24-25 de grade în atmosferă, ploaie ce semănă mai mult ca un duş călduţ, oricum fără nici un risc de a-mi produce vre-o răceală. Era cald şi umed iar singurul disconfort pe care-l simţeam era faptul că pelerina, tricoul, şortul şi rucsacul erau din ce în ce mai grele, fiind pline de apă… sau poate eram doar eu puţin mai obosit, după cele aproape 4 ore de când umblam pe ploaie în junglă.

Terenul era destul de abrupt, iar panta era suficient de mare ca să mă facă să folosesc ambele mâini şi orice punct de sprijin, orice arbore sau colţ de stâncă pentru a putea urca. Înclinarea terenului făcea şi mai dificilă înaintarea mea printr-o junglă în care etajul inferior de vegetaţie era format din ferigi uriaşe printre care abia te puteai mişca, iar etajele superioare erau formate din arbori seculari, pe alocuri doborâţi de vânt.

După ce mai bine de 3 ore am urcat panta abruptă, tocmai ajunsesem pe culmea unui deal. Intrasem într-o zonă devastată de ciclonul de acum 3 luni, unde arbori de cel puţin 1 m în diametru și mai bine de 20 m lungime erau culcaţi la pământ, între nişte ferigi care erau mult mai înalte decât mine. E          Eram într-o formaţie de 3 persoane, cam la 10-15 m unii de alţii, iar înaintarea trebuia să fie cât de cât în linie. M-am căţărat pe un trunchi uriaş ce era căzut exact transversal pe direcţia mea de mers şi de la cei 3-4 m de deasupra solului încercam să ghicesc printre ferigi unde sunt ceilalţi colegi din echipa mea. Mă foloseam de aceste trunchiuri de arbori doborâţi pentru că, deşi era mai greu să mă caţăr pe ele, şi o făceam de obicei în zona în care rădăcina era smulsă din pământ, odată ajuns sus, deasupra ferigilor, puteam să merg ca şi pe o bârnă puţin mai lată, mai bine de 20-30 de m, cât era trunchiul de lung. Datorită ploii, eram foarte atent pentru că trunchiul era umed, pe alocuri putea să fie putrezit şi putea să nu mai susţină greutatea mea, iar o cădere de la 2-3 m, înapoi în ferigi nu era prea plăcută… La fiecare pas pe trunchi mai foloseam un punct suplimentar de susţinere, agăţându-mă cu mâna de vre-o creangă. Căţărat pe trunchiul gros, cu mâna pe o creangă destul de solidă, fiind exact pe culmea dealului, priveam în direcţia de unde am venit, pe panta abruptă şi încercam să caut cu privirea celelalte pelerine portocalii, să văd cât de departe sunt de mine şi dacă nu cumva am timp de o pauză scurtă.

Brusc simt cum trunchiul se scutură puternic de parcă ar fi viu, ca şi un cal care vrea să-şi trântească jocheul, mâna îmi zboară de pe creanga umedă şi deşi cu o clipă în urmă eram în poziţie verticală şi priveam pădurea, acum văd numai cerul în faţa ochilor. Realizez că deja sunt în aer şi că imediat urmează contactul cu solul… sper că măcar ferigile să mai amortizeze căderea şi îmi trece prin cap gândul ca nu cumva să nimeresc exact cu spatele pe vre-o creangă sau pe vre-un bolovan. Încerc să mă răsucesc spre partea dreaptă, astfel încât umărul şi nu coloana vertebrală să preia eventuala lovitură. Aud cum ferigile trosnesc sub greutatea mea, aud un strigăt de care îmi dau seama că este al meu, apoi aud o bufnitură puternică, dar nu simt nimic. Mă rostogolesc de 2 ori printre ferigi şi îmi dau seama că deja am ajuns pe pământ. Încet, încet îmi simt acea partea a corpului care a fost prima dată în contact cu solul şi care a amorţit instantaneu de la şocul loviturii. Practic m-am auzit căzând, iar lovitura o simţeam abia acum. Încercam să-mi dau seama cum de am alunecat de pe trunchi când simt că pământul se scutură din nou, de data asta mult mai slab ca şi acum câteva secunde şi imediat aud un huruit puternic undeva pe celălalt versant. Era zgomotul făcut de câţiva bolovani imenşi lovindu-se de arbori în căderea lor pe versant. Îmi dau repede seama că a fost un cutremur şi o replică, iar pe mine m-a prins în cel mai prost moment, căţărat la 2-3 m pe un arbore căzut la pământ. Încerc să-mi mişc mâinile, picioarele, gâtul …sunt în regulă. Câteva zgârieturi şi un umăr bătucit puţin. Am avut noroc… bine că n-am nimerit pe vre-o creangă sau pe vre-o piatră mai mare. Staţia radio prinsă la cureaua rucsacului, care în cădere nu s-a desprins de pe mine, mă dezmeticeşte complet.

          – Mihai, aici Brooke, mă auzi?

          – Da, Brooke, te aud. Sunt în regulă, nu-ţi fă griji. Nu am nimic…

          Brooke este coordonatoarea echipei din care fac parte şi mă gândesc că poate o fi auzit strigătul meu şi acum vrea să vadă dacă nu am păţit ceva.

          – Da… mă bucur, îmi răspunde pe un ton din care îmi dau seama că de fapt nu eu eram motivul care o îngrijorează. Încep să mă simt prost, sunt într-o echipă, iar primul lucru pe care l-am zis după un cutremur a fost că sunt ok. Nu m-a interesat de soarta celorlalţi.

          Brooke continuă:

          – 40 m, Vest de unde te afli, este Heather, care are nevoie de ajutor.

Heather este cealaltă colegă a noastră şi trebuia să fie undeva la 10 -15 m în stânga mea.    

              – Este agăţată pe marginea unui abrupt şi trebuie să te duci să-i arunci coarda, spune Brooke pe un ton atât de imperativ încât îmi dau seama că este într-adevăr o situaţie dramatică. Eu sunt singurul din echipă care are în rucsac o frânghie, o coardă de alpinism, pentru situaţii deosebite şi realizez că în cazul în care aş fi fost eu în locul lui Heather, puteam să rămân mult şi bine agăţat, până venea cineva de la Bază cu o altă frânghie, să mi-o arunce.

          Încep să evaluez situaţia şi în timp ce îmi croiesc drumul printre ferigi către Vest, primul lucru pe care-l fac este să văd dacă doar Heather are nevoie de ajutor. Pe celălalt versant de unde am auzit bolovanii rostogolindu-se este cealaltă echipă, Echipa B, de care nu ştiam nimic. Iau staţia de radio şi încerc să o prind pe Brooke:

          – Brooke, recepţionezi? Am pornit înspre Heather. Tu eşti în regulă, ai păţit ceva? Ai cumva informaţii despre cei din Echipa B?

          Radioul rămâne deschis pe Canalul 19, pe care comunicăm de obicei, dar nici un răspuns… Între timp ajung într-un punct de unde pot să o văd pe Heather cam la 30 de m sub mine şi mult lateral dreapta. Trebuie să ajung deasupra ei, apoi să găsesc un arbore mai mare sau un bolovan de care să leg coarda şi abia apoi să i-o arunc. Aşa cum ni s-a făcut instructajul la cursul de alpinism şi căţărare: în cazul în care trebuie să salvăm pe cineva prima regulă este să nu faci pe eroul. Nici într-un caz să nu arunci frânghia dacă nu este bine ancorată, bazându-te pe faptul că o poţi ţine tu cu mâinile. Dacă cineva încearcă să facă pe eroul, adică să nu respecte procedurile de salvare, de obicei rezultatul nu este o persoană salvată ci 2 victime. Aşa că mai aveam nevoie de cel puţin 10 minute să ajung deasupra prăpastiei, să leg frânghia şi abia apoi să o arunc. În acest timp o vedeam pe Heather care se afla deasupra unui perete vertical, pe o mică porţiune cu vegetaţie care nu era aşa de înclinată. Şi când spun că nu era de înclinată mă refer la faptul că nu era la 90 de grade ci numai la vre-o 75 de grade, oricum o porţiune de teren pe care nu puteai sta decât dacă aveai 4 puncte de sprijin, adică şi cele 2 mâini şi cele 2 picioare. Ghinionul ei a fost că din locul unde a aruncat-o cutremurul, undeva exact în buza versantului, a alunecat pe ferigile umede vre-o 20 de m fără a întâlni pe traseu nici un arbore sau creangă mai sănătoasă, de care să se ţină. S-a oprit în câţiva bolovani de deasupra peretelui vertical, perete care nu mai era acoperit de vegetaţie. Vedeam cum încearcă cu disperare să se lipească de peretele înclinat, pentru ca centrul ei de greutate să fie cât mai aproape de sol, cum mâinile îi caută cu disperare orice rădăcină de ferigă, orice colţ de stâncă sau orice … fir de iarbă de care să se ţină. Nu îi văd rucsacul în spate, probabil şi l-a pierdut în timp ce aluneca sau poate i-a dat drumul în prăpastie. Îmi dau seama că nu are staţia radio la ea, care de obicei e prinsă de una dintre curelele de la rucsac şi nu cred că a auzit conversaţia mea cu Brooke. O strig şi-i spun să nu se mai mişte, să stea liniştită că urmează să îi arunc o frânghie. Îşi ridică privire şi mă vede dar realizează că mai are destul de aşteptat până să ajungă la ea frânghia salvatoare.

          – Aş… cam avea nevoie de ajutor, îmi spune pe un ton care seamănă cu tonul pe care-l foloseşte o femeie din România când roagă pe cineva să o ajute cu bagajele. Deşi e la câteva … fire de iarbă de o căzătură care-i poate fi fatală, păstrează încă o „mândrie” pe care am văzut-o la toate femeile de aici. Să nu cumva să dea impresia că ar avea nevoie de ajutor, pentru că se simt ofensate.

          Îmi amintesc cum în primele zile aici pe Raoul am încercat să o ajut pe o tipă care căra singură… un frigider şi aproape că a făcut o scenă că ea poate şi singură, deşi o vedeam că aproape îi ieşeau ochii din orbite ridicând şi trăgând de frigiderul acela. Aici femeile sunt mai … „bărbătoase” înţelegând prin asta că vor să fie egale cu bărbaţii şi în ceea ce priveşte forţa fizică … mă rog, cam ciudat, dar aşa e aici. Oricum, nu ar cere ajutor nici în situaţii de genul celei în care mă aflam acum.

          – Îţi arunc imediat frânghia. Trebuie să ajung deasupra ta, o să o ancorez şi o arunc. Nu te mişca! Eşti în regulă? Te-ai rănit?

          În loc de răspuns o văd pe Heather cum încearcă şi mai aprig să iasă din situaţia asta. Nu ştiu dacă e disperarea şi faptul că mai dura ceva timp până ajungeam deasupra ei să-i arunc frânghia sau e dorinţa de a demonstra că poate să se descurc singură, fără ajutor.

          Între timp sunt preocupat de cei 20-30 de metri pe care-i aveam de parcurs şi mă concentrez să îmi menţin echilibru pe marginea versantului, să nu alunec cumva şi să ajung şi eu lângă Heather. Între timp aud în staţia radio convorbirea dintre Brooke şi Echipa B, de pe celălalt versant, de care eram îngrijorat. Erau în regulă, se pare că din cauza ploii nu au urcat foarte sus, s-au oprit undeva mai în vale şi erau chiar în pauza de prânz când i-a prins cutremurul. S-au adăpostit după câţiva arbori mai groşi dar pietrele şi bolovanii căzuţi de pe versant nu au mers în direcţia lor.

          În timp ce parcurgeam ultimii m până la locul unde mi-am propus să leg frânghia, mă gândeam dacă merită să-ţi rişti viaţa pentru câteva … plantule, fie ele chiar specii invazive.

            Programul de eradicare a speciilor invazive, adică „weeding-ul” sau plivitul – smulsul buruienelor, este activitatea principală pe care o făceam de 2 săptămâni, 4 zile pe săptămână, 8 ore pe zi. Reprezenta combaterea speciilor invazive cu scopul de a readuce ecosistemul forestier din Raoul Island, respectiv pădurea subtropicală, la starea lui preumană, adică înainte ca primii colonişti să vină aici.

          Primii oameni care au pus piciorul pe Raoul au fost polinezienii prin secolele 13-14, apoi albii la sfârşitul secolului 18. În încercarea lor de a se stabili aici, încercare care a eşuat de fiecare dată, insula fiind şi acum nelocuită, oamenii au adus diferite specii de plante, de la pomi fructiferi ca citrice, piersici, floarea pasiunii, buttercup, etc., la specii repede crescătoare care erau folosite la împrejmuiri (un fel de gard viu care înconjura ţarcurile animalelor domestice) ori diferite specii de legume. Toate aceste plante s-au sălbăticit după plecarea oamenilor, au devenit specii invazive deoarece au capacitatea de a schimba ecosistemul, iar eradicarea lor a devenit obiectul muncii noastre. Controlul acestora se face în cadrul unui program de 50 de ani, program început în 1975, care consta în împărţirea insulei în parcele şi parcurgerea fiecărei parcele o dată sau de 2 ori pe an. Parcurgerea se făcea de echipe de voluntari şi rangeri, care practic se plimbau prin pădure aliniaţi, la o distanţă de 8-10 m unul de celălalt şi smulgeau orice puiet de specie invazivă.

           Zonele, unde au fost descoperite în trecut plante mature, capabile să înflorească şi să producă seminţe, au fost denumite puncte de infestare, fiind marcate şi pe hartă şi pe teren cu o bandă de culoare roz. Aceste puncte de infestaţie erau cercetate foarte amănunţit, întrucât fructele unor specii ca buttercup sau floarea pasiunii putea germina şi după 5-10 ani de când planta mamă a fost extrasă. Practic pădurea subtropicală trebuia parcursă. Unde era un punct de infestare cercetam mai atent şi de obicei acolo găseam exemplare de specii invazive, iar în cazul în care găseam o plăntuță în alt loc, acela era un „random”, adică un ocazional. Aceştia erau foarte rari, iar de 2 săptămâni de când începusem nu găsisem nici măcar unul. Era mare realizare să găseşti un „random” aici, mai ales că parcela pe care o parcurgeam acum era parcursă pentru a doua oră în acest an.

          Totuşi nu cred că se merită să îţi pui viaţa în pericol pentru aşa ceva… Dacă nu ar fi fost cutremurul toate ar fi fost în regulă, pentru că deja eram la limita parcelei, iar zonele cu adevărat greu accesibile, cum este zona prăpastiei unde se afla Heather, nu trebuiau parcurse. Dar cutremurul ne-a prins exact în cel mai prost moment…

          În timp ce mă gândeam la aceste lucruri am legat frânghia de un arbore sănătos şi încercam să-mi dau seama cam unde este Heather, să arunc frânghia cât mai aproape de ea. De ceva timp, de când am ajuns chiar deasupra ei, nu o mai vedeam, fie pentru că conformaţia terenului era în aşa fel încât nu aveam contact vizual, fie că poate reuşise să plece de acolo sau, Doamne fereşte, chiar căzuse. Am exclus imediat ultima ipoteză pentru că nu am auzit-o strigând, iar în timpul unei eventuale căderi acest lucru trebuia să-l facă chiar şi involuntar.

              În timp ce căutam un loc cu vizibilitate mai bună, tot dând ferigile uriaşe la o parte să pot vedea mai bine, mi se pare că aud mişcare undeva la 5-6 metri de mine, cam pe aceeaşi curbă de nivel. Zgomotul părea făcut de deplasarea unui animal destul de mare iar cum noi eram singurele mamifere de pe insulă mi-am dat seama că nu putea fi decât Heather. Fac câţiva paşi în direcţia aceea şi deodată ferigile se desfac şi în faţa mea apare Heather. Eram cam la 3 paşi unul de celălalt şi între noi, tocmai ieşit la lumină de sub protecţia ferigilor… un „random” de buttercup de vre-un metru şi jumătate, aproape de maturitate. Pe feţele amândurora s-a afişat o bucurie a cărei cauză era dublă: Heather tocmai ieşise dintr-o situaţie care putea să-i fie fatală şi în acelaşi timp am descoperit o specie invazivă care nu se afla într-un punct de infestaţie cunoscut şi marcat, adică un „random”, primul nostru „random” de 2 săptămâni, ba mai mult, dacă nu o extrăgeam acum, în 2-3 luni planta înflorea şi fructifica dând naştere la câteva sute de seminţe.

          Aproape am uitat de situaţia limită în care colega mea se afla mai devreme şi am trecut repede la treabă. Am luat coordonatele GPS şi am înregistrat punctul unde am găsit planta invazivă şi între timp am discutat foarte puţin despre momentele dramatice de mai înainte. Heather mi-a spus doar că a reuşit să se ţină cu mâinile de ferigi şi a găsit cumva o creangă mai sănătoasă de care s-a sprijinit mai bine. Apoi tot mergând cu atenţie şi aproape târâş pe curbele de nivel a ieşit sus. Nu mai ştia unde sunt eu, iar faptul că ne-am întâlnit şi am găsit „random”-ul a fost pur întâmplător.

          Între timp a ajuns şi Brooke la locul unde eram noi şi ne-am bucurat împreună de marea realizare a zilei de azi: găsisem un „random”. Terminasem cu munca pentru acea zi deoarece eram pe o parcelă care nu putea fi parcursă după cutremure, datorită pantei mari şi a instabilităţii terenului. Aşa e procedura iar procedura trebuie respectată.

          Am mai stat puţin şi am luat prânzul în fugă pe o ploaie ce nu s-a oprit de dimineaţă, discutând despre planta pe care tocmai o găsisem. Cutremurul, salvarea lui Heather, erau deja pe planul al doilea. Am comunicat la staţia radio către Bază că găsisem un „random”, iar discuţiile de la cină din acea zi s-au concentrat în jurul acestui subiect. S-a concluzionat că găsirea „random”-ului a fost „team work”, adică muncă de echipă şi nici o persoană anume nu are meritul pentru această descoperire. Heather a alunecat, Brook a văzut şi m-a trimis pe mine după ea, apoi ne-am întâlnit şi am dat peste buttercup.

          Obiectivul principal aici este programul de eradicare a speciilor invazive, iar riscurile la care ne expunem zilnic aici pe insula Raoul, loc aflat în „top 7 destinaţii cele mai periculoase de pe Terra” sunt riscuri pe care ni le-am asumat. Cutremurele aproape săptămânale, ciclonul de două ori pe an, terenul accidentat şi instabil pe care trebuie să facem „weeding” zi de zi, posibila erupţie a vulcanului semiactiv de pe insulă şi posibilitatea unei evacuări de urgenţă abia în … 3 zile, izolarea pe o insulă nelocuită, toate acestea sunt insignifiante când găseşti un … „random”.

* Notă: marea parte a celor relatate în acest post sunt pură ficţiune. O ficţiune bazată însă pe unele întâmplări reale, dar mult mai puţin dramatice decât cele descrise mai sus.

            În imagine se află autorul acestor rânduri, împreună cu primul „random” descoperit, un exemplar de brasilian buttercup flower.

Aventura din mijlocul Pacificului – 6 – Poveste cu balene

     Primele 2 săptămâni petrecute pe insulă au fost foarte aglomerate. Mulţi oameni, multe de făcut, iar ca şi voluntari eram trimişi oriunde era nevoie. Pentru început am ajutat la preluarea încărcăturii de pe vapor. Toate materialele, echipamentele, proviziile, bagajele au fost încărcate pe vapor în nişte sacoşe sau în plase speciale şi au fost transportate cu elicopterul pe insulă. O încărcătură nu putea depăşi 800 – 900 kg, iar cum erau aproape 80 de tone de transportat, au fost necesare aproape 100 de curse. Timp de 3 zile ne-am ocupat numai cu asta.

foto: transportul materialelor cu elicopterul

            Apoi am ajutat un tip care se ocupa cu montarea unor cabluri de curent, care trebuiau îngropate în pământ. Săpat şanţuri, pus cabluri, astupat… Cea mai mare parte a şanţurilor au fost săpate cu o maşinărie specială, dar erau zone în care nu se putea lucra mecanizat, aşa că trebuia săpat manual.

            I-am ajutat câteva zile pe cei care se ocupau cu montarea unor panouri solare, ce urmau să fie sursa auxiliară de curent electric, pe lângă cele 2 generatoare care funcţionau deja pe insulă. Am „prestat” apoi diferite „small jobs”, adică chestii mărunte, de câteva ore sau jumătate de zi, pe oriunde era nevoie. Stilul de lucru era puţin diferit de cel din România. La fiecare 2 ore de muncă… „tea break”, adică un fel de „pauză de ţigară”, care ţinea cam 20 de minute şi în care toată lumea bea câte un ceai. La ora 1 era „lunch time”, pauza pentru masa de prânz, care ţinea cam 1 oră. Destul de multe pauze şi foarte puţin stres. Decât să tragă un pic mai tare şi să termine o treabă azi, mai bine lucrau mai relaxat şi terminau treaba mâine. Nu ştiu ce clauze aveau în contract referitor la termenele de predare a lucrărilor, dar aici nimeni nu se stresa cu timpul. „Do only what you can, man”, adică „fă numai ce poţi” sau „nu te chiar pune cu munca”, era ritmul de lucru. Dar tot ce se făcea, chiar dacă se făcea mai încet, se făcea bine şi cu multă plăcere. Oamenii se bucurau foarte tare când făceau sau terminau un lucru, cât de mic. Am văzut aici tipi care se bucurau mai mult când băteau un cui decât persoane din România care tocmai şi-au cumpărat o maşină nouă. „Well done, man” adică „lucru bine făcut, omule” spuneau aproape tot timpul. Nu ştiu dacă aşa se lucrează cu adevărat în Noua Zeelandă, dar aici mi se părea că lumea se simte mai bine şi mai relaxată pe şantier decât se simt mulţi români în concediu, pe plajă. Poate e o diferenţă de atitudine…

            Dar cel mai remarcabil eveniment al primelor 2 săptămâni de pe Raoul a fost, fără îndoială, întâlnirea mea cu balenele.

      Arhipelagul Kermadec, din care face parte şi Raoul Island, era cunoscut în trecut ca fiind una dintre cele mai fructuoase zone de vânătoare de balene, denumită French Rock Ground. În drumul lor din mările îngheţate ale Antarcticii către locurile de împerechere din apele tropicale ale Emisferei Sudice, balenele se opreau în jurul Arhipelagului  Kermadec pentru a se hrăni şi a se odihni. Pe o hartă pe care am găsit-o într-o lucrare ştiinţifică din arhivă, au fost marcate locul unde fiecare balenă a fost ucisă de balenierele americane în Pacificul de Sud în timpul perioadei de glorie a vânătorii de balene, adică anii 1870 – 1915. Cum americanii deţineau 80% din flota de baleniere din lume, această hartă reprezintă o distribuţie foarte precisă a populaţiei de balene din acea perioadă. Totodată mi s-a părut destul de sinistră, văzând atât de multe puncte pe hartă, fiecare reprezentând câte o balenă ucisă. Ei bine, în această hartă a „balenelor vânate”, Arhipelagul Kermadec apare înţesat de puncte, fiind unul dintre cele mai frecventate locuri de pe glob,  atât de balene cât şi de vânătorii de balene. Recordul de baleniere înregistrate în Denham Bay, golful de pe Raoul Island unde se făcea acostarea în trecut, conform unor jurnale de bord ale unor vase din acea perioadă, a fost de 63 de baleniere în aceeaşi zi, ceea ce este extrem de mult, ţinând cont că aici existau perioade şi de 6 luni de zile în care nu trecea nici un vapor.

foto: harta balenelor vânate de balenierele americane în perioada 1870 – 1915

            Chiar dacă mi-am dorit de mic să ajung în această parte a lumii şi Noua Zeelandă reprezenta pentru mine un vis, cireaşa de pe tort, adică mai mult decât aş fi putut cere, era să stau pe terasa casei pe malul oceanului şi să privesc în depărtare … balenele. În discuţiile cu prietenii mei despre plecarea în Noua Zeelandă, acest lucru reprezenta idealul, astfel încât într-un limbaj mai intim cu cei apropiaţi nu spuneam că doresc să merg în Noua Zeelandă ci doar că vreau să merg … să văd balene. Privitul balenelor ajunsese astfel să fie măsura prin care reuşeam să-mi îndeplinesc visul. Dumnezeu a fost atât de bun cu mine încât mi-a îndeplinit acest vis … şi mi-a dat chiar mai mult decât aş fi putut să cer.

            Începutul verii reprezintă sfârşitul perioadei în care balenele cu cocoaşă se mai află în zona Arhipelagului Kermadec, iar primele săptămâni ale mele pe insulă au fost ultimele momente în care mai puteam să văd aceste splendide creaturi.

           Din primele zile ale debarcării pe Raoul puteam vedea în depărtare coloanele de apă pe care balenele le ridică atunci când respiră, câte o săritură sau câte o coadă care loveşte puternic. Chiar la micul dejun sau la cină, de la masa de pe terasă puteam să văd cetaceele, în special mamele cu puii care erau mai aproape de ţărm, la 200-300 m de locul de unde priveam. Vedeam cam 10-15 balene zilnic, nu ştiu dacă erau tot aceleaşi exemplare dar pentru mine era fascinant. Era incredibil, nu numai visul de a ajunge în Noua Zeelandă mi s-a îndeplinit, ci şi … visul visului, adică de a sta pe terasă, la un ceai şi de… a privi balenele. Acest spectacol a mai durat câteva săptămâni, iar la începutul lunii decembrie cam toate balenele plecaseră. Ca şi o paranteză, într-un studiu care se face aici anual, cam în mijlocul iernii, când sunt cele mai multe balene cu cocoaşă în zonă, am citit că în 8 august 2011 au fost observate în aceeaşi zi nu mai puţin de 135 de balene în jurul Raoul Island.

            Dar Cel de Sus mi-a oferit şi mai mult decât atât. „Once in a lifetime” adică „odată în viaţă”, este puţin spus, pentru ocazia pe care am avut-o…

            Meyer Island este o formaţiune stâncoasă aflată cam la 5 km de Raoul Island.

foto Meyer Island

            Insula este un paradis al avifaunei, aici cuibărind o serie de specii extrem de rare, una dintre ele numărând aproximativ 60 de exemplare pe tot globul. Viaţa marină din jurul acestei insule reprezintă un ideal pentru orice biolog marin, aici găsindu-se specii unice de o frumuseţe şi un colorit deosebit. De la broaşte ţestoase de 1-1,5 m, până la peşti în toate culorile curcubeului, caracatiţe, meduze, scoici, melci, corali sau alte vietăţi marine.

            Activitatea umană este strict restricţionată atât pe insulă cât şi în jurul acesteia, iar dacă pe Raoul Island poţi să intri cu permis de intrare de la DOC, pe Meyer Island accesul uman este complet interzis… cu o excepţie. Meyer Island este inclusă în programul de control al speciilor invazive de pe Raoul, iar asta înseamnă că odată pe an, o echipă trebuie să meargă acolo pentru 2 zile şi să cureţe sau să smulgă toate speciile invazive întâlnite, specii care au ajuns acolo purtate de vânt sau de păsări, de pe Raoul. Cum eu făceam parte din echipa de voluntari care se ocupa de controlul speciilor invazive, încă din a doua săptămână în care am ajuns pe Raoul, am avut ocazia să merg pe Meyer Island.

           Când am pornit de pe insulă, coordonatorul proiectului Raoul, Paul, care nu avea voie să meargă pe Meyer pentru că nu era în programul de control al speciilor invazive, ne-a spus că noi cei care avem ocazia să debarcăm acolo suntem… norocoşi  „You are lucky to go there…”. Când ne-am întors, după experienţa avută şi pe care am să o povestesc în continuare, i-am spus că nu am fost norocoşi ci… am fost binecuvântaţi.

            Deplasarea se făcea cu 2 bărci cu motor pneumatice, în 2 echipe de 4 persoane. Cum timp aveam destul, iar aşa cum am mai spus, aici nimeni nu era stresat de oră sau de a termina o treabă într-un anumit interval de timp, am hotărât să facem un ocol al insulei, să vedem viaţa marină, mai ales că unii dintre noi aveau şi echipament de snorkeling. Era o ocazie unică . Pe când am înconjurat insula şi ne pregăteam să mergem spre locul de acostare, am nimerit în mijlocul … unui cârd de balene care s-au ridicat la suprafaţa apei să respire. Cred că erau în jur de 10 – 15 exemplare, mame cu pui, unele dintre balene fiind la nu mai puţin de 5-10 m de barca noastră. Când cea mai apropiată a respirat şi a lansat coloana de apă, efectiv ne-a stropit, aşa de aproape a fost.

foto: balenă cu cocoaşă (Megaptera novaeangliae, Balaena nodosa) la câţiva m de barca pneumatică

            Am stat mai mult de jumătate de oră în mijlocul lor şi parcă dacă au văzut că sunt observate au început şi spectacolul de sărituri şi de lovit apa cu coada.

foto: balenă cu cocoaşă (Megaptera novaeangliae, Balaena nodosa) în plin salt

            Am umplut cardul cu fotografii şi nu mai ştiam la care să mă uit şi pe care să o fotografiez.

fotografii cu balene în apropiere de Raoul Island

            Uneori erau aşa de aproape de noi încât îmi era teamă că o să răstoarne barca. Când vezi un cetaceu de câteva zeci de tone şi 15 m lungime la câţiva metri de barca ce mi se părea aşa de mică şi de fragilă, parcă ţi se strânge puţin inima. În cazul în care se răsturna barca nu îmi era frică de rechinii care mişunau şi ei în jurul nostru, care oricum erau numai de 1 – 1,5 m lungime si erau „de Galapagos” fara a prezenta vre-un pericol, îmi era mai mult teamă că o să pierd toate fotografiile din aparat şi îmi făceam planuri cum să leg repede aparatul de mine şi apoi să încep să înot spre mal. Nu s-a întâmplat nici o tragedie şi cred că balenele au ştiut că nu vrem să le facem vre-un rău. Mi-am dat seama atunci ce uşor se puteau vâna balenele în trecut. Practic te plimbai cu barca în locurile de hrănire şi de odihnă şi aşteptai să iasă la suprafaţă ca să respire şi din câţiva metri trăgeai cu harponul…

            I-am întrebat pe colegii mei dacă au mai văzut aşa de aproape o balenă, dar, deşi erau născuţi în Noua Zeelandă şi balenele şi observatul lor fac parte din activităţile cotidiene, se pare că acele momente au fost unice pentru toată lumea. Rareori îi este cuiva dat să stea la … 5 metri de o balenă în viaţă, care înoată în ocean. Aşă că, pentru mine, venit din Europa şi care vedeam pentru prima dată o balenă adevărată, această ocazie a fost mai mult decât „once in a lifetime”. Când le-am arătat fotografiile din acea zi celor rămaşi pe Raoul, toată lumea a rămas cu gura căscată, iar o parte dintre fotografii au plecat direct către arhiva DOC, unde specialiştii fac identificarea indivizilor după… coadă, astfel încât pot determina distribuţia speciei şi culoarul de migraţie.

            După aşa o experienţă simţeam că insulă mă primea „cu braţele deschise”. Nu ştiu dacă era doar „norocul începătorului” sau dacă era un semn că prezenţa mea aici era binevenită, dar ocazia de a naviga cu o barcă pneumatică la câţiva metri de imensele mamifere marine mi se părea deosebită. Insula îmi dezvăluia încă de la început cadre deosebite pe care le exploatam şi le imortalizam cu aparatul de fotografiat. Am în plan să pregătesc, la întoarcerea în România, o expoziţie de fotografii legată de experienţa mea în Pacificul de Sud. Deja aveam primul subiect: balenele, măsura realizării visului meu.

Sunday Island

 10.12.2011

Aventura din mijlocul Pacificului – 5 – In sfarsit am ajuns pe insula

            Auckland-ul m-a întâmpinat cu o atmosferă foarte familiară iar după ce am coborât din avion parcă mă simţeam „ca acasă”. Peisajul era fantastic, deosebit de cel din Emisfera Nordică, cu linia orizontului mult mai îndepărtată, datorită înclinării axei Pământului.

            După ce mi-am recuperat bagajul şi am reuşit să obţin permisul de intrare în NZ, am ieşit în aeroport şi am început să-l caut din priviri pe Paul, coordonatorul proiectului Raoul Island, care trebuia să mă aştepte. Nu mai vorbisem cu el de 3 zile, din ziua de dinaintea plecării mele din România, şi îmi era teamă să nu fi intervenit ceva. Oricum aveam numărul lui de telefon dar m-am gândit că va trimite pe cineva dacă nu va putea veni el la aeroport. Imediat ce am ieşit în zona de Sosiri, am văzut numele meu scris pe o bucată de carton pe care o ţinea un cuplu foarte simpatic. Am mers imediat spre ei şi  am aflat că erau Sue şi Simon, membrii în echipa care urma să stea pe Raoul 1 an de zile. Sue era „team leder”-ul, adică „şefa” pe Raoul pentru 1 an de zile. Ei fiind membrii în „staff”, adică fiind angajaţi la DOC, trebuiau să rămână 1 an de zile în program, iar numai voluntarii se schimbau odată la 6 luni. M-au întâmpinat cu multă căldură şi încă de la primul contact mi-am dat seama că sunt nişte oameni deosebiţi. Amândoi undeva în jurul a 45-50 de ani, lucrau la DOC de foarte mult timp, dar ca şi rangeri într-o altă arie protejată de pe Main Land, adică de pe insula mare. Sue mi-a povestit că se ocupa, printre altele, cu un program similar cu cel la care lucrasem eu la ICAS, Cluj, adică un fel de Inventar Forestier Naţional. Amândoi erau foarte veseli şi simpatici şi tot drumul până la sediul DOC din Workworth, o localitate cam la 30 km de Auckland, am povestit despre mine, despre România şi despre Raoul Island.

            Ne-am oprit puţin în Auckland ca să facem ultimele cumpărături, iar când le-am zis că am doar o pereche de bocanci pentru 6 luni, m-au dus imediat într-un magazin de echipament de munte şi mi-au cumpărat nişte ghete Katmandu destul de scumpe pentru preţurile din România. Sue mi-a zis să nu-mi fac probleme, „DOC will pay for this”, adică e decontat de Departamentul de Conservare, pentru că şi ei şi voluntarii deja au primit câte o pereche. M-am gândit ce simplu se poate face o achiziţie din bani publici aici, practic cu cardul lui Sue s-au plătit banii, iar când ajungea la birou urma să-i fie decontată suma. Fără proceduri de achiziţie, licitaţii, anunţuri în ziar, comisii de atribuire, facturi, plată prin bancă, vizat OP-uri, etc. aşa cum avem noi într-un proiect în România, în care trebuie să cumpărăm nişte echipamente de munte.

            Am aflat că voi dormi la Paul acasă, împreună cu ei, pentru că şi ei veneau de destul de departe, din cealaltă parte a Insulei de Nord, iar pentru a putea fi la ora 7 a doua zi dimineaţa în port, trebuiau să stea peste noapte mai aproape de Auckland. Am întrebat dacă nu trebuie să mă revanşez faţă de Paul, să-i cumpăr, eventual ceva, dar mi-au zis că „Paul is a very generous and special man, you will see” şi că nu va accepta, oricum, nimic, nici de la mine nici de la ei.

            Pe drum am remarcat, pe lângă faptul că se conducea pe partea stângă a drumului, o mulţime de maşini care aveau steagul NZ pe parbrizul lateral. Am întrebat dacă oamenii sunt chiar aşa patrioţi în NZ dar Simon m-a lămurit repede că totul este legat de Campionatul Mondial de Rugby, care tocmai a avut loc în Noua Zeelandă, iar finala a fost săptămâna trecută, când Noua Zeelandă a învins Franţa. Când am oprit la un semafor într-o intersecţie, am văzut afişat pe faţada unei clădiri şi steagul României, alături de steagurile celorlalte echipe participante la Cupa Mondială. Am fost foarte surprins şi le-am arătat şi celor doi tricolorul românesc.

            Pe Paul, coordonatorul Proiectului Raoul Island şi singura persoană cu care relaţionasem până în acea zi, l-am întâlnit la biroul DOC din Workworth, ocupat cu ultimele pregătiri înainte de plecarea de a doua zi. După ce l-am cunoscut mai bine mi-am dat seama că Paul este cum l-a descris Sue: o persoană foarte generoasă, un om deosebit, sufletist, bun organizator şi cu reale calităţi de lider.

            Am înţeles că a doua zi urma să aibă loc cea mai mare „invazie” pe insulă, pentru că trebuiau să rămână pe Raoul 40 de persoane pentru 2 săptămâni şi urmau să fie descărcate aproape 100 de tone de echipamente şi provizii. De obicei „change over”-ul, adică schimbul de tură dintre echipa nouă de voluntari şi staff şi echipa veche, trebuia să dureze 2-3 zile, şi implica 16 persoane, 8 persoane din echipa veche şi 8 persoane din echipa nouă care venea pentru următorul an şi o înlocuia pe prima, dar acum era o situaţie specială. Erau mai multe echipe de subcontractori care veneau pentru diferite probleme de infrastructură: unii care trebuiau să monteze o centrală electrică solară, alţii care trebuiau să schimbe instalaţia sanitară şi electrică, mai erau o echipă de 3 persoane care schimbau echipamentele de la staţia meteo şi alte 3 persoane care instalau un nou sistem de monitorizare a activităţii seismice şi nucleare din Pacific. Multe persoane, multe echipamente, iar totul era transportat cu un vapor militar, Canterbury, care este un fel de „mândria flotei” militare neo zeelandeze.

            Am rămas puţin la biroul DOC dar am reuşit să trimit un e-mail acasă ca să le spun că am ajuns cu bine în Auckland şi că în următoarele 3 zile voi fi pe vapor, aşa că abia după ce voi ajunge pe Raoul vor mai avea veşti despre mine.

            Am mers apoi cu Paul în localitatea unde locuia, cam la 60 km de Auckland, o mică comunitate la malul oceanului, într-o zonă foarte frumoasă, care am înţeles că este un fel de zonă de recreare pentru cei din Auckland, cu multe case de vacanţă şi terenuri de golf. Chiar unul dintre băieţii lui Paul avea un teren de golf iar Paul a ţinut neparat să merg şi să îl cunosc pe băiatul lui. Apoi m-a dus la un restaurant, care era al unui alt băiat de-al lui, unde am mâncat nişte scoici foarte gustoase. La masă era o atmosferă foarte familială, cred că erau toţi rude sau prieteni apropiaţi, în jur de 20 de persoane. A trebuit să unim mai multe mese, iar eu am sărit imediat să-i dau o mână de ajutor băiatului lui Paul, proprietarul restaurantului, la mutatul meselor şi scaunelor. A văzut că sunt „băiat harnic şi săritor” şi imediat mi-a zis, mai în glumă, mai în serios: „Man, you have to get a job here”. … adică asta era prima ofertă de muncă pe care am primit-o. Eram numai de 2-3 ore în Noua Zeelandă şi deja îmi găsisem de lucru :) .

            Am dormit destul de bine peste noapte, deşi diferenţa de fus orar era considerabilă, 11 ore, totuşi aveam de recuperat multe ore de nesomn acumulate în ultimele 3 zile cât a durat zborul meu cu avionul. Dimineaţa la ora 5, ora locală, ne-am trezit şi după un mic dejun cu cereale, lapte şi… compot de piersici, am pornit spre Auckland. Am ajuns în portul militar la ora stabilită, iar aici toată lumea era extrem de entuziasmată că urma să ne îmbarcăm şi să plecăm pe Raoul, un privilegiu pe care nu mulţi neozeelandezi îl au. Spuneam într-un post anterior că Raoul Island este în „top 7 destinaţii de pe Terra” unde este cel mai greu de ajuns şi de locuit. Probabil că includerea acestei insule nepopulate din Pacificul de Sud în acest top, a fost determinată de faptul că nu este amplasată pe nici o rută comercială, maritimă sau aviatică, insula fiind de fapt un vulcan semiactiv care mai „fumegă” din când în când iar cutremurele de pământ sunt destul de frecvente şi de intensitate mare. Ca accesul să fie şi mai dificil, chiar dacă te hotărăşti să mergi pe Raoul, nu poţi să ajungi acolo fără un permis de intrare de la DOC, permis care se obţine extrem de greu întrucât întreg arhipelagul în care se află, Kermadec, este o rezervaţie marină, insulele în sine fiind rezervaţii naturale. Deci nu numai că nu ţi se permite accesul pe insulă fără permis de la Departamentul de Conservare, dar nici măcar în jurul acesteia la mai puţin de 12 mile marine nu ai voie să navighezi. Aşa că puteam să ne considerăm deja norocoşi întrucât urma să ajungem într-un loc în care la foarte puţini oameni le este dat să ajungă. Şi aveam să văd că nu e de glumă cu acest permis de la DOC, întrucât la 2 ambarcaţiuni private, singurele pe care le-am văzut timp de aproape 2 luni de zile în zonă, nefiindu-le permis să acosteze, să vină pe uscat sau să rămână „la ancoră” în apropierea insulei.

            Canterbury, un vapor militar aproape nou-nouţ, urma să ne ducă către paradisul subtropical din Raoul Island. Canterbury este un vas de 135 m lungime, cu 2 piste de aterizare pentru elicoptere, şi cam cu 300 de persoane la bord, marea majoritatea militari în Marin Force sau în Air Force, adică în marina militară sau aviaţia militară.

 

foto: Canterbury

            Tot împreună cu noi, cele 40 de persoane care mergeam în Raoul, s-au mai îmbarcat 130 de militari australieni, ce urmau să desfăşoare un exerciţiu militar împreună cu armata din Noua Zeelandă. Am fost foarte impresionat când la plecarea din Auckland Harbour (portul), ozy (australienii) s-au aliniat pe unul dintre cele 2 helideck-uri (pistele de elicopter) şi au dat onorul, salutând plecarea.

foto: soldaţi australieni dând onorul la plecarea vaporului din port.

            La ora stabilită Canterbury a ridicat ancora, iar Sky Tower – simbolul Auckland-ului rămânea încet, încet în urma noastră. Începeam ultima parte a călătoriei mele către Pacificul De Sud, adică mai bine de 1000 km cu vaporul. Aflat pe punte, la plecarea din port am reuşit o fotografie pe care am „căutat-o” multă vreme, la fel ca şi cea cu cerbul din Trascău. Căutam un cadru care să simbolizeze Auckland-ul, cel mai important oraş din Noua Zeelandă, dar să conţină şi elemente ale călătoriei mele. La fel cum mi-a oferit silueta cerbului pe fundalul unui răsărit de soare, fotografie cu care am participat la o expoziţie chiar înainte de a pleca spre Noua Zeelandă, Dumnezeu mi-a oferit şi de această dată o oportunitate fotografică pe care am exploatat-o imediat. Steagul marinei militare, care este steagul Noii Zeelande, dar pe fond alb, nu negru, cum este steagul naţional, cu Sky Tower-ul în fundal, element arhitectonic definitoriu pentru cel mai mare oraş al acestei ţări.

            Călătoria cu vaporul nu a fost chiar aşa de plăcută ca şi cea cu avionul. În prima zi oceanul a fost mai calm, dar în a doua şi în a treia zi a fost mai agitat, iar eu am suferit de „rău de mare”. Partea proastă cu vapoarele militare este că … nu au nici un geam. Totul e numai tablă blindată. Nici la sala de mese, nici în micile cabine în care am fost cazaţi, cu paturi etajate pe 3 nivele, nici în spaţiile de recreere nu erau ferestre. Dacă vroiai o gură de aer trebuia să ieşi afară, pe una dintre cele 2 punţi de decolare pentru elicoptere. Cum am cam suferit de rău de mare, am stat mai mult pe punte şi mai mult întins în pat. Dacă stăteam întins, nu aveam nimic, cum mă ridicam în picioare, cum se mişcau toate cu mine.

            Pe lângă faptul că nu mă simţeam chiar bine, am mai luat şi ceva „bibăneală” de la cei din armată. Regimul pe un vapor militar este unul… militar. Am fost puşi să semnăm fiecare un formular în care ne obligam să respectăm regulile militare, care erau unele de bun simţ, de fapt. Nu aveam voie decât pe anumite sectoare de pe vapor, nu aveam voie la popota ofiţerilor decât la cea a soldaţilor, trebuia să fim prezenţi în cabină în cel mult 1 minut de la declanşarea oricărei alarme, iar în caz de urgenţă ne dădeam acordul să fim paraşutaţi din elicopter, transportaţi cu şalupa sau alte vehicule militare, pentru a ne salva viaţa. Astea erau situaţiile extreme, dacă vaporul era atacat de o navă inamică, dacă pe parcursul călătoriei noastre se declanşa un război iar nava trebuia să schimbe cursul şi să participe la un conflict armat pe noi trebuiau să ne paraşuteze pe uscat… mă rog, chestii extreme şi destul de puţin probabile. Însă minutul în care trebuiam să fim în cabină, pentru raport, la declanşarea oricărei alarme, trebuia respectat. Şi aproape la fiecare masă de prânz şi în fiecare noapte cel puţin odată, se declanşa fie Fire Alarm (asta era de incendiu) sau Man overbord Alarm (adică om peste bord). Şi când toată lumea era aşezată la masă, gata să ia prima îmbucătură în gură, se declanşa alarma şi trebuia să coborâm 3 etaje până la cabină, într-un minut, să facem prezenţa şi să dăm raportul la ofiţerul de pe sectorul nostru. De multe ori rămâneam cu furculiţa în aer, neştiind ce să facem, să lăsăm mâncarea şi să fugim în cabină sau să stăm acolo şi să mâncăm în 10 secunde. La o chestie din asta eu am luat tava cu mine, am fugit cu tava pe scări şi am mâncat în cabină. Până se termina raportul pe tot vaporul şi ne puteam întoarce la masă, mâncarea era deja rece, aşa că am adoptat singura soluţie existentă: şi mâncat şi prezent la raport. La alarma de noapte nu mai era o problemă, că deja eram toţi în cabină, la somn, numi că ne trezeau să facă prezenţa, când venea ofiţerul la raport. Discutând apoi cu un tip australian, care era mai mare în grad şi cu care mă tot întâlneam pe punte la „o gură de aer”, mi-a spus că de fapt cei din marină făceau aplicaţie pe diferite situaţii de alarmă cu cei din Air Force (aviaţie) şi cu soldaţii australieni, care erau ca şi noi, proaspăt sosiţi, adică în primele zile pe Canterbury. Deci nu era chiar o „bibăneala” ci un exerciţiu pentru aviatori şi australieni. Noi eram doar victime… colaterale🙂.

            Mi-am făcut câţiva prieteni printre soldaţi. Cu un tip australian, care era ofiţer şi care fusese şi în Golf, în război, am stat mai mult de vorbă în prima seară pe vapor. Mi-a povestit că a fost căsătorit dar soţia nu s-a obişnuit cu gândul că el era tot plecat şi a divorţat. Pleca de obicei perioade de câte 4 – 6 luni, cel mai mult fiind 8 luni plecat, când a fost în Golf. Mi-a spus că nu a mai fost pe mare de un an şi jumătate şi îi era dor. Era pentru prima dată când era pe mare de multă vreme şi îi plăcea foarte mult să stea la asfinţit şi să privească în urma vaporului, singur pe punte…. „just me and the see, man. I missed that”. Simţea nevoia să fie doar el şi cu marea… M-am gândit atunci că sunt multe persoane care simt nevoia de a relaţiona personal şi direct cu un element natural. …doar eu şi marea… doar eu şi muntele… doar eu şi pădurea…. cred că sunt clişee ale aceeaşi nevoi: de a relaţiona personal cu Mama Natură, cu Energia care ne vine de la Terra sau de la Divinitate în acest fel. Parcă îl văd şi acum pe ofiţerul australian cât era de împlinit în timp ce privea în negura înserării, urma lăsată de vapor în valurile oceanului. Parcă faţa îi radia şi cred că în acel moment chiar era fericit. Mi-a spus apoi că în Marea Roşie, când a fost în Golf, îi plăcea să facă de gardă noaptea, pentru că acolo trăiesc nişte vietăţi marine, un fel de alge fosforescente, iar dâra lăsată în urma vaporului e fosforescentă şi se poate observa chiar şi 1-2 km în urmă. Pentru el acest cadru era unul de vis. Îi plăcea să privească acea dâră fosforescentă şi să intre astfel în contact cu marea sau Energia, de unde cred că se încărca puţin câte puţin.

            Am cunoscut apoi un tip care era croat de origine, din Split şi emigrase cu ai lui în NZ pe când el avea 10 ani. Acum avea 25 de ani, era cetăţean neozeelandez şi lucra în aviaţie, ca şi inginer de telecomunicaţii. Suferea şi el de rău de mare, fiind prima dată cu elicopterul… pe un vapor. Până atunci mai fusese în aplicaţii cu marina, dar nu trebuiau să meargă 3 zile cu vaporul ci doar să decoleze şi să aterizeze pe vas, baza de plecare fiind pe uscat. Seara îl vedeam în altă ţinută decât în timpul zilei, parcă mai elegantă, cu o cămaşă albă cu tot felul de grade, trese, şnururi galbene şi decoraţii. L-am întrebat de ce seara vine pe punte îmbrăcat mai elegant şi mi-a zis că ofiţerii nu au voie la cină la popota ofiţerilor decât în ţinută de gală, altfel trebuie să mănânce la popota soldaţilor.

foto: soldaţi din marina militară la o şuetă în asfinţit, pe puntea vasului Canterbury

            Am început munca de „voluntar” încă din timpul celor 3 zile petrecute pe Canterbury.  Toate materialele, echipamentele, toate bagajele personale, fiecare cutie de scule sau fiecare buzunar de haină ce urma să ajungă pe insulă, trebuia să treacă printr-un proces de carantină. Adică trebuiau verificate ca nu cumva odată cu această încărcătură să ajungă pe insulă vre-o parte de plantă (frunze, seminţe, etc.), vre-o insectă sau vre-un mamifer (şoareci mai ales). Trebuie să spun că cei care trebuiau să monteze centrala electrică solară au adus inclusiv… nisipul pentru a prepara betonul ce îl foloseau la fundaţii, adică aproape 8 tone. A trebuit să verificăm fiecare lopată de nisip ca nu cumva să devină o potenţială sursă de specii invazive. Ce să spun că mi-au găsit chiar mie într-un „arici” de la geanta foto o sămânţă de Festuca sp. , care s-a agăţat acolo la vre-una din turele mele foto prin natură, în România. Nu ştiu ce dezastru ecologic aş fi putut produce dacă acea sămânţă ar fi ajuns pe un sol fertil pe insulă şi ar fi dat naştere unui … fir de iarbă, dar era o potenţială specie invazivă.

            În dimineaţa celei de-a treia zi am ajuns la destinaţie. Raou Island ne-a întâmpinat cu o vreme destul de mohorâtă, iar printre norii care ascundeau insula abia se putea zări ţărmul foarte stâncos şi stâncile de care s-au lovit şi au naufragiat atâtea corăbii.

 

foto: de pe puntea vaporului insula apărea acoperită de nori  

            Insula Raoul era celebră printre vânătorii de balene din secolul 19, ca fiind o insulă pe care se poate acosta foarte greu. Singura plajă existentă printre stâncile care înconjurau insula era o adevărată capcană, pentru că la numai câţiva metri de ţărm oceanul se adâncea brusc, iar astfel se formau curenţi de apă foarte puternici, care izbeau vasul de reciful de corali din apropiere. Aşa că singura posibilitate de a acosta era în partea de N a insulei, unde oceanul era mai liniştit, iar debarcarea se făcea direct pe ţărmul stâncos. Nici măcar Canterbury nu a avut curajul să stea la ancoră în apropierea insulei. Oceanul fiind cam agitat şi curenţii destul de puternici chiar şi în partea de N a insulei, vasul militar s-a învârtit în cerc pe tot timpul debarcării noastre. De pe vapor eram coborâţi într-o şalupă militară, care ne ducea în apropierea ţărmului, de unde eram urcaţi într-o barcă pneumatică cu motor, care se „proptea” efectiv cu botul între stânci în pauza dintre 2 valuri, iar noi trebuia să sărim repede pe uscat, unde era agăţată o frânghie de care ne puteam ţine. Asta în câteva secunde, până nu venea următorul val care muta barca din locul respectiv şi manevra trebuia reluată. Nu era o chestie foarte periculoasă, dar trebuia sincronizare, pentru că dacă valul muta barca exact când te hotărai să sari din ea pe stâncă, te dezechilibrai şi cădeai în apă. Nu s-a întâmplat acest lucru cu nici unul dintre cele 40 de persoane care au fost debarcate, dar totuşi toţi am purtat cască şi vesta de salvare.

 

foto: transferul din şalupa militară în barca pneumatică

 

foto: Debarcarea pe Raoul Island: în „pauza” dintre 2 valuri, barca pneumatică trebuia „proptită” între stânci iar persoanele trebuiau să sară repede pe uscat.

            Odată ajuns pe uscat încă mai aveam impresia că pământul se mişcă sub picioarele mele, ca şi puntea de pe Canterbury. Abia după amiaza acelei zile am scăpat de această senzaţie şi de răul de mare.

            De la locul de debarcare urmam o potecă care pe o pantă destul de abruptă, în aproximativ 10 minute ne-a dus la „drumul auto” de unde am fost preluaţi de nişte vehicule foarte simpatice, un fel de ATV-uri cu cabină, cărora aici li se spune MULE-uri şi care aveau să fie mijlocul de transport cel mai folosit cât timp am rămas pe insulă.

foto: în Mule, gata de plecare spre baza

            Am ajuns în sfârşit la destinaţie, după ce am călătorit aproape o săptămână. şi după ce am schimbat nu mai puţin de 8 mijloace de transport, 2 pe uscat, 3 în aer şi 3 pe apă. Am pornit vineri dimineaţa din Vălişoara, am mers cu maşina până la Budapesta, am schimbat 3 avioane până în Auckland, de acolo am mers cu vaporul, am fost transportat cu şalupa, cu barca pneumatică şi în cele din urmă cu Mule-ul şi am ajuns în sfârşit la Hostel-ul din Raoul Island.

Sunday Island, 7.12.2011

 

18.000 de km

 

            Începeam o călătorie de 18.000 de km. În ultimele 3 săptămâni m-am consumat destul de mult, incertitudinea plecării fiind principalul motiv iar după ce am primit viza şi am avut şi biletul de avion am trăit intens despărţirea de cei dragi.

            Dar odată ce am pornit la drum şi maşina mă ducea către aeroportul din Budapesta, parcă simţeam o senzaţie de eliberare. Lăsam în spate „sistemul” şi „filmul” cu care eram obişnuit până atunci şi încet, încet apăreau primele cadre din „filmul cel nou” în care vroiam să văd dacă îmi găsesc locul.

            Zburam pe ruta Budapesta – Viena – Bangkok – Auckland, urma să plec la ora 6 după amiaza ora României şi să ajung duminica, ora 14.30, ora locală în Noua Zeelandă. Aveam o escală de 2 ore la Viena şi una de aproape 5 ore în Tailanda. Zborurile lungi erau de 11-12 ore, respectiv Viena – Bangkok şi Bangkok – Auckland.

            Zborurile trans-continentale se operează cu aeronave mari, în care nici nu simţi cele 10 – 12 ore ale călătoriei. Scaunele sunt foarte comode, iar fiecare loc are televizor propriu, pe care poţi să vezi fie diferite filme, fie parametrii de zbor sau chiar o filmare live cu o cameră video montată în partea din faţă a aeronavei. În plus ţi se servesc 2 mese la bord şi băuturi răcoritoare sau chiar alcoolice. În cele 2 zboruri lungi am avut loc chiar la geam, dar cum majoritatea timpului am călătorit noaptea, nu prea am avut ce vedea. Totuşi am fost foarte atent când am survolat România. Când pe ecranul care arăta parametrii de zbor şi poziţia aeronavei în timp real, am văzut că survolam partea centrală a Transilvaniei, m-am uitat să văd dacă nu identific vre-o localitate mai mare, sau poate chiar Vălişoara, să le fac cu mâna la ai mei :) . Am ajuns fără probleme la destinaţie, călătoria fiind mult mai plăcută decât m-aş fi aşteptat.

            Câteva detalii picante ale călătoriei mele cu avionul:

            1) –  la Budapesta în aeroport, la îmbarcare, bagajul meu era cu 2 kg peste limita maximă admisă. Trebuia să plătesc o taxă suplimentară pentru cele 2 kg în plus. Dar mi-a venit o idee: aveam în geantă o pereche de bocanci pentru munca de teren de pe insulă, care erau destul de grei. I-am scos din geantă, i-am luat în picioare şi am pus perechea de adidaşi pe care îi purtam, înapoi în geantă. Aşa am salvat 1 kg. Am mai luat o haină mai groasă pe mine şi am mai câştigat aproape o jumătate de kg. Apoi m-am dus şi m-am îmbarcat la o altă tanti decât la cea la care am fost prima dată. Deşi am depăşit limita cu câteva sute de grame, nu a fost nici o problemă. Mi s-a strâns puţin inima când mi-a zis tanti, după ce bagajul meu deja dispăruse de pe banda rulantă: „You will get it back in Auckland” – adică bagajul îl voi recupera abia în Noua Zeelandă… „sper să fie aşa”, i-am zis :) .

            2) – era să pierd avionul la Viena. Avionul Viena – Bangkok l-am prins în ultimul moment. Aveam 2 ore între zboruri, am fost şi am mâncat ceva, destul de scump – în jur de 15 euro cam cel mai ieftin „meniu” în aeroport iar apoi am tot stat pe Internet, vorbind cu Kinga pe mess. Am găsit o reţea free wirreless şi am tot stat şi am pierdut vremea şi nici nu mi-am dat seama cum trecea timpul. Am ajuns la poarta de îmbarcare ultimul, când toată lumea era deja în avion. Uşa de la ieşirea din poarta de îmbarcare către autobusul de pe pista era închisă deja, a trebuit să vină un nene cu cheia să o deschidă ca să pot ajunge la mijlocul de transport (un fel de bus electric) care mă ducea la avion.

            3) – Guantanamo – o realitate crudă. Cele 11 ore de la Viena la Bangkok le-am petrecut în compania unui arab. Aveam un loc liber între noi, dar am stat de vorbă. Tipul era din Afganistan şi lucra ca şi programator la o companie de IT din Londra. Mi-a povestit cum în 9/11, când au avut loc atentatele din SUA, el lucra la o companie în America şi tocmai se întorcea în State după ce a fost acasă la nunta surorii sale. L-au ridicat direct de la aeroport şi l-au dus la Guantanamo unde l-au ţinut 6 luni fără nici o explicaţie. Nu i-au spus de ce a fost ridicat nici când l-au arestat nici când i-au dat drumul. Nici măcar nu l-au interogat acolo. L-au dus, l-au ţinut 6 luni apoi i-au dat drumul fără să ştie nici acum de ce. După ce l-au eliberat a mers prima dată la compania unde lucra şi ăia nici nu au mai vrut să audă de el. Atunci s-a hotărât să plece din State şi să nu se mai întoarcă niciodată acolo, deşi avea şi cetăţenie americană. De atunci e la Londra, iar acum mergea în vacanţă în Asia. Mi-a povestit că îi place să călătorească şi că de multe ori are probleme la vamă. Îl percheziţionează, îl interoghează, de multe ori nici nu i se permite intrarea, deşi doar trebuie să tranziteze ţara respectivă. Dar el a zis că nu e supărat, nici pe americani nici pe alţii care îl discriminează fiindcă e arab. Mi-a plăcut de el, pentru că nu punea la suflet toate răutăţile… totuşi a făcut 6 luni de închisoare doar pentru că era născut într-o ţară arabă şi probabil avea un nume sau o fizionomie apropiată de cea a vre-unui terorist …

            4) – orhidee şi supă thai. Mi-a plăcut mult când am survolat Tailanda. Am fost fascinat de ceea ce vedeam pe camera live iar din când în când mai aruncam ochii şi pe geam: survolam jungla şi cursul unui fluviu sau râu mai mare, cu un traseu foarte sinuos. Era o junglă tropicală sau subtropicală, cu un ecosistem specific, pe care poţi să-l recunoşti chiar şi „din avion”. Mă întrebam dacă şi în Raoul Island pădurea arată tot aşa…

În aeroport erau nişte aranjamente florale cu orhidee foarte frumoase. Îmi părea rău că nu e şi Kinga cu mine să le vadă, pentru că ştiam cât de mult îi plac orhideele.

 

Foto: Orhidee în aeroportul din Bankok

            În Bangkok aveam de stat destul de mult timp, aproape 5 ore, dar mi-am găsit ce să fac. Era un etaj numai cu magazine Duty Free şi cu multe restaurante iar într-o zonă de aşteptare  erau vre-o 10 calculatoare cu Internet gratis. Am mai stat şi am mai vorbit pe mess cu Kinga şi cu ai mei, care erau cu toţii la Vălişoara. Vroiam să-i liniştesc, să le spun că totul este în regulă, că a trecut deja prima parte a călătoriei şi că sunt bine. Apoi am mers să mănânc ceva pentru că mâncarea mi se părea destul de ieftină, faţă de Europa, deşi eram în aeroport. De la 5 euro puteai mânca, iar la 10 euro, banii pe care mi i-am propus să-i dau pe mâncare, găseai meniuri destul de bogate. Singura problemă era că nu mă puteam orienta decât după pozele care erau expuse alături de felurile de mâncare, pentru că nu înţelegeam ce conţin deşi unele erau traduse şi în engleză. După ce am tot „analizat” şi comparat am ales o „chestie” care semăna în poză cu ceva cu pui şi legume. Nu ştiu dacă m-am uitat la poza care trebuia sau mi-au încurcat comanda, dar am primit o supă foarte iute, cu buruiene aromatice, cu nişte creveţi şi cu ceva scoici, meduze sau caracatiţe mai mici în ea. Deşi îmi plac mâncărurile condimentate, supa aia nu am putut să o mănânc. Am pescuit cei câţiva creveţi, am mai găsit vre-o 2 legume şi îmi era mai foame decât atunci când m-am aşezat la masă. M-am uitat apoi atent la cei din jurul meu, să văd ce mănâncă: erau câţiva cu nişte supe sau sosuri care nu mi-am dat seama cu ce sunt, câţiva cu nişte cocktail-uri servite direct din nişte nuci de cocos şi în sfârşit am văzut pe unul, cred că era american, cu o chiflă cu carne tocată şi cartofi. Aha…. Am luat din nou lista de bucate. Nu m-am mai uitat la fotografii ci m-am uitat după cuvântul „burger”. Am găsit până la urmă un „burger”, am zis să fie fără nici un fel de condimente sau sos, doar o chiflă şi un burger. Şi o cola. Era destul de ciudat la un restaurant cu specific tailandez, dar nu mai vroiam să mai risc să primesc cine ştie ce chestii care aproape mişcau în farfurie.

            Cele 5 ore de aşteptare au trecut repede iar momentul multaşteptat sosise. Urma îmbarcarea către Auckland, şi am avut un sentiment foarte plăcut când am văzut afişat anunţul la poarta de îmbarcare:

 

foto: destinaţia – Auckland

            Urma ultima parte a călătoriei, la finalul căreia urma să îmi îndeplinesc visul: ajungeam în Noua Zeelandă.

            Zborul a decurs fără probleme. Deşi dormisem destul de puţin în ultimul timp, nu puteam să adorm. Diferenţa de fus orar, care tot creştea pe măsură ce ne apropiam de Noua Zeelandă, îşi spunea cuvântul. M-am uitat la câteva filme, iar când s-a făcut dimineaţă am urmărit pe geam norii şi oceanul de sub noi. Prima imagine cu teritoriu noii Zeelande o am şi acum în minte. Când am ajuns deasupra uscatului, deja zburam la o altitudine mai joasă pentru că urma să aterizăm. Survolam o zonă colinară, cu un peisaj desprins parcă din Stăpânul Inelelor. Iarba şi arborii erau de un verde intens, iar colinele rotunjite, grupurile de arbori care apăreau din loc în loc precum şi vitele care păşteau în acest cadru,  creau o atmosferă care mie mi se părea ca fiind foarte familiară, locuri cunoscute, un nou sentiment de „acasă”, pe care l-am avut tot timpul cât am sta în Main Land, adică pe insula mare. Nu ştiu dacă există reîncarnare, dar dacă am mai trăit o altă viaţă, cu siguranţă că am trăit-o în Noua Zeelandă. Ce am observat încă înainte de aterizare, perspectiva în Emisfera Sudică era mult mai mare decât în Emisfera Nordică. Adică linia orizontului părea mult mai departe decât la noi. Datorită înclinării axei Pământului, în Noua Zeelandă mi se părea că orizontul se închide foarte departe iar stratul de nori este mult mai gros decât la noi. Acest lucru conferă o mai mare „adâncime” a imaginii fapt ce era numai bun de exploatat în fotografie şi mai ales în fotografia de peisaj.

foto: profunzime mare a imaginii, datorită înclinării axei Pământului în emisfera de Sud.

            În aeroport am intrat foarte relaxat, de parcă mă întorceam de undeva şi nu de parcă veneam aici pentru prima dată în viaţă. Toate lucrurile, afişajele, marcajele de ghidare către zona de ieşire şi zona de recuperat bagajele, mi se păreau cunoscute. Am citit pe diverse forumuri că intrarea în Noua Zeelandă era destul de dificilă chiar dacă aveai viza de intrare în paşaport. La vamă, după ce completai un chestionar şi ţi se puneau câteva întrebări, primeai permisul de intrare, adică o ştampilă în paşaport sau refuzul de intrare, care însemna că stăteai în terminal până următorul avion pleca către o ţară unde puteai intra fără viză, avion cu care erai deportat. Ştiam de pe net de câţiva români care păţiseră acest lucru. Am completat chestionarul unde erau câteva întrebări cu caracter general dar şi câteva chestii de carantină. Ştiam că nu aveam voie cu nici un fel de seminţe, fructe sau plante şi părţi de plante la mine, dar avem cu mine medicamente pentru 6 luni de zile. Analgezice, antibiotice, ceva pentru rău de mare, alifii pentru zgârieturi, cu care îmi era cam teamă să trec prin vamă. Dacă li se pare ceva suspect şi nu primesc dreptul de intrare?   

            Am aştepta la rând şi destul de relaxat am dat paşaportul şi chestionarul la tipul de la vamă. Speram să nu mă ţină mult, pentru că ştiam că dacă îţi pun multe întrebări deja eşti suspect şi vor să te încurce ca să aibă motiv să-ţi desfacă bagajul sau eventual să îţi refuze intrarea. M-a întrebat de unde vin, care e scopul călătoriei, iar când i-am zis că fac voluntariat pentru DOC, m-a întrebat dacă profesia mea este legată de această activitate. Când i-am zis că sunt inginer silvic şi că fac acelaşi lucru şi în România, adică protecţia naturii, a lăsat la o parte formularul în care nota, şi pe un ton care dintr-unul formal s-a schimbat dintr-o dată într-unul foarte amical, am discutat despre Raoul Island, despre programul de conservare a biodiversităţii de acolo, cum a fost procesul de selecţie şi interviul, lucruri care mi se părea că îl interesau mai mult decât persoana mea. Chiar cred că tipul poate vroia să aplice pentru program în următoarea perioadă. În formularul pe care l-am completat eu erau 2 întrebări la care am bifat DA deşi ştiam că nu e prea bine să răspunzi la vre-o întrebare de acolo altfel decât cu NU.  Întrebarea dacă în ultima lună am fost în pădure în ţara de unde vin şi am intrat în contact cu seminţe, plante sau părţi de plante de la mine din ţară şi respectiv, întrebarea dacă am substanţe chimice, droguri sau medicamente asupra mea. Ştiam că pot să bifez NU la amândouă, dar dacă mă prindeau că mint era mult mai grav decât dacă bifam DA şi explicam. Tipul de la vamă a văzut că aveam 2 răspunsuri din coloană bifate cu DA, dar nici nu l-a mai interesat, a zis doar:

 – „So, you were in a forest, recently. Aha… and you have new boots, I supose”

            Am zis că da, am fost într-o pădure recent, dar am cumpărate ghete noi. Şi mai am medicamente pentru 6 luni de zile, că insula e nelocuită şi am câte ceva de uz general. Nu m-a mai întrebat nimic şi oricum nu cred că a mai ascultat ce am zis, de parcă oricum şi-a format deja o părere şi astea erau doar formalităţi.

 – „OK. Have fun on Raoul!” mi-a zâmbit şi mi-a pus ştampila cu dreptul de intrare.

            Am răsuflat uşurat… trecusem şi ultima încercare. Acum urma să ies în aeroport şi urma să intru cu adevărat în Noua Zeelandă. Apoi mă aşteptau 3 zile pe vapor până în Raoul Island.

Jurnal din mijlocul Pacificului 3 – „Aller Anfang ist schwehr”

            În 3 zile trebuia să-mi fac bagajul, să las lucrurile în ordine în România, să-mi găsesc bilet de avion şi să plec… Era marţi când am primit paşaportul cu viza iar eu trebuia să plec cel mai târziu vineri, ca să pot ajunge până duminică seara în Auckland. Vaporul pleca din port luni dimineaţa la prima oră. Era destul de strâns timpul şi lucrurile „trebuiau să se lege” şi de această dată ca să mă văd plecat.

            Cel mai greu a fost să-mi găsesc bilet de avion în aşa de scurt timp. Mi-am găsit ceva mai convenabil dar cu escale în China sau Australia, ţări în care aveam nevoie de viză şi nici nu se punea problema să obţin aşa ceva de pe o zi pe alta. În cele din urmă, cu ajutorul unui prieten din Oradea, Ciprian, am reuşit să-mi găsesc un bilet de avion pe o rută convenabilă, pe care nu aveam nevoie de viză şi în plus erau şi ore decente între zboruri. Plecam din Budapesta după masa pe la ora 6, aveam o escală la Viena unde stăteam 2 ore, apoi un zbor de 11 ore către Bangkok. În Thailanda mai stăteam 4 ore, apoi un nou zbor de 11 ore până în Auckland, unde ajungeam în jur de amiază ora locală, întrucât mai pierdeam 10 ore diferenţa de fus orar.

            Trebuia să-mi caut o cazare convenabilă în Auckland peste noapte, ceva aproape de port, ca să pot ajunge la ora 8 dimineaţa pentru îmbarcare. De fapt vaporul urma să plece la ora 8 dimineaţa, dar fiind un vapor militar, trebuia să fim prezenţi la 7 dimineaţa la poarta de intrare în unitatea militară din port. I-am scris lui Paul, coordonatorul proiectului Raoul Island să îmi recomande o cazare peste noapte. Răspunsul a venit imediat: „Accomodation is provided. I’ll met you at the airport. Sent me your flight detailes”. Ce drăguţ din partea lui, m-am gândit. În preziua plecării, când cu siguranţă că omul avea 1000 de probleme pe cap (40 de persoane de îmbarcat, echipamente, materiale, provizii pentru 6 luni de încărcat în vapor), el venea să mă aştepte la aeroport şi avea să mă ducă undeva, probabil la sediul DOC, ca să rămân peste noapte… foarte frumos.

            Lucrurile „se legau” şi de această dată şi începeam să realizez că plec…

            Joi, când am plătit biletul de avion şi am avut confirmarea prin e-mail (biletul electronic) că totul este în regulă, am avut primul moment de panică… cum adică să plec pentru atâta vreme la capătul lumii? Să-mi las soţia, părinţii, prietenii, până la urmă lucruri care defineau existenţa mea de până atunci… Trăiam un sentiment de dezrădăcinare…

            Cel mai greu mi-a fost să mă gândesc că voi fi despărţit de Kinga atât de mult timp. Legătura dintre noi era foarte puternică şi mai fusesem despărţiţi pentru perioade scurte de timp. Îmi amintesc că atunci când lucram la ICAS la Cluj şi locuiam în Oradea, plecam luni dimineaţa şi veneam joi sau vineri acasă. Ce voi face acum când trebuie să lipsesc 6 luni de zile? Simţeam că îmi fuge pământul de sub picioare şi simţeam o durere în parte stângă a pieptului… mă durea inima. La propriu…

            În plus mai erau şi părinţii mei. Ştiam cât de mult ţin la mine şi că le va fi foarte greu să mă ştie plecat aşa departe. Mă simţeam într-un fel vinovat că o să produc multă durere în sufletele celor apropiaţi şi multe lacrimi. Mă gândeam cât de greu o să-i fie soţiei mele, mamei mele şi tatălui meu fără mine, dar totodată mă gândeam că plecarea mea a depins de atât de multe ori „de un fir de păr” încât dacă nu ar fi fost voia Celui de Sus nu cred că s-ar fi realizat. Şi dacă El m-a ajutat, cu siguranţă că tot El va avea grijă şi de cei dragi mie ca să ne revedem cu bine la întoarcere.

            Nu îmi era teamă de zborul cu avionul sau de ceea ce voi găsi în Noua Zeelandă. Nu îmi era teamă de cele 3 zile pe vapor sau de vulcanul activ de pe insulă. Mă gândeam doar la faptul că o să-i las pe cei dragi şi că le va fi greu fără mine. O parte din mine începea încet, încet să se desprindă… Aveam impresia că pierd una din sursele de energie, ca şi un motor care nu mai are benzină suficientă. Parcă cineva mă scotea încet, încet din priză.  Cu siguranţă că realizăm un transfer enorm de energie împreună cu cei dragi nouă. Iar acest transfer este şi una dintre sursele care alimentează existenţa fiecăruia dintre noi. Îmi era teamă ca plecarea mea să nu întrerupă aceste conexiuni pe care le aveam cu Kinga şi cu părinţii mei, dar mă gândeam că Dumnezeu va găsi o cale prin care să păstreze „the bound” ( mi se pare că este ca şi „the bound”-ul din Avatar) chiar şi la 18.000 km distanţă. Practic nu este o legătură fizică, iar dacă nu este fizică, canalul şi fluxul nu este influenţat de distanţă. Cu toate acestea aş fi vrut să deschid e-mail-ul şi să văd un mesaj de la DOC de genul: „un cutremur sau o erupţie vulcanică fac imposibilă plecarea spre Raoul Island. Se anulează plecarea. Ne vedem peste 6 luni…”

            Cred că în ziua de dinaintea plecării mi-am pierdut efectiv „direcţia”, cum se zice. Am fost la Alba şi mi-am vizitat părinţii, urma să ne vedem „şi să plângem” a doua zi dimineaţa în Aiud, când ne despărţeam cu adevărat iar eu plecam înspre Budapesta, am fost la socrii să-mi iau rămas bun şi am fost la cumpărături. Îmi amintesc că în toate magazinele lumea era mirată cum de îmi caut tocmai atunci articole de plajă, sandale, pantaloni scurţi, tricouri, când to’i clientii se uită la colecţiile de toamnă-iarnă. Am ajuns acasă la Vălişoara destul de târziu, mai aveam 8-9 ore până să plec şi bagajul încă nu era început. Nu mai ştiam pe ce să pun mâna şi cred că am stat o oră doar să-mi împachetez aparatul de fotografiat. Când am văzut geanta de voiaj desfăcută, gata să „primească” lucrurile mele pentru 6 luni în ea, am realizat cu adevărat că nu mai e cale de întoarcere şi că urma într-adevăr să plec. Atunci m-a cuprins disperarea „dezrădăcinării”, dar încet, încet mă conectam la ceea ce avea să urmeze: drumul până la Budapesta, zborul de 36 de ore cu avionul, Auckland-ul, oamenii noi pe care aveam să-i cunosc, vaporul, insula… Încet, încet căutam alte conexiuni şi „puncte de sprijin” în oameni şi locuri noi. Subconştientul meu accepta „dezrădăcinarea” şi parcă tot mai mult o energie pozitivă, o senzaţie de „totul va fii bine” îşi făcea loc în inima mea.

            Cred că joi a fost momentul în care compatibilitatea dintre mine şi Kinga a avut valori maxime. Eu parcă eram complet debusolat, Kinga avea notat inclusiv şi câtă pastă de dinţi, câte săpunuri sau cât deodorant aveam nevoie pentru 6 luni. Recunosc că bagajul ea mi l-a făcut şi aveam să descopăr abia pe Raoul, când am despachetat, cât de atentă a fost cu toate. S-a gândit şi la cele mai mici detalii, la lucrurile mărunte de care aveam nevoie timp de 6 luni, lucruri pe care le-am descoperit abia pe insulă. Cu siguranţă că împreună cu acele lucruri, „împacheta” şi o parte din inima ei, ca să-mi poarte de grijă şi să fie cu mine, şi aveam să simt zilnic această prezenţa pe tot parcursul şederii mele. Cu siguranţă că şi în sufletul ei avea loc o dramă, şi ea trăia un sentiment de „desprindere”, dar s-a ţinut tare, atunci când eu aproape am cedat. Pe lângă faptul că urma să rămână „singură”, avea să rămână singură cu toate pe cap. Toate problemele nerezolvate şi toate cele care trebuiau să apară în următoarea perioadă rămâneau în sarcina ei. Totuşi în acele momente era nevoie de o minte lucidă, de cineva „tare”, ca să pot duce la bun sfârşit, sau mai bine zis ca să pot începe realizarea visului meu.

            Urma să-mi petrec ultima noapte din următoarele 5-6 luni de zile alături de soţia mea. Parcă nu vroiam să adorm, vroiam să stau treaz şi să trăiesc fiecare clipă, fiecare secundă din această noapte, să mă mai bucur de prezenţa ei lângă mine. Cred că m-am trezit din jumătate în jumătate de oră, şi mă bucuram că de afară nu se vede nici o geană de lumină, pentru că asta însemna că încă nu s-a terminat noaptea. Când s-au ivit zorii, inima mi se făcea tot mai mică la gândul despărţirii dar parcă încet, încet dar tot mai intens simţeam un sentiment de împlinire, de realizare dar şi de nerăbdare, de aventură şi de un necunoscut care se cerea explorat. Porneam cu adevărat pe drumul pe care mi l-am dorit şi pe care l-am ales şi aveam un sentiment că este „drumul cel bun”. Dimineaţa deja eram complet conectat la această aventură. Fără teamă sau emoţie ba chiar cu certitudinea că asta este voia Celui de Sus.

            În Aiud, în timp ce aşteptam maşina ce urma să mă ducă la Budapesta a urmat despărţirea de părinţii mei. Mă uit aproape zilnic la fotografiile din acele momente, în care mama abia îşi stăpânea plânsul iar tata era un om dărâmat. Îmi părea tare rău să-i văd aşa şi ştiam că în sufletele lor drama era mult mai mare decât lăsau să se vadă. Le-am spus să nu-şi facă griji în privinţa mea pentru că  totul o să fie în regulă cu mine şi chiar simţeam asta. 6 luni o să treacă foarte repede şi Dumnezeu ne va avea pe toţi în grija lui şi ne vom revedea cu toţii bine şi sănătoşi la întoarcerea mea. Trăiam o senzaţie de vinovăţie pentru că îi făceam să sufere dar simţeam că plecarea mea este ceea ce trebuia să fac. Această călătorie avea să-mi schimbe viaţa şi îmi amintesc chiar că discutasem cu mama despre asta cu o zi înainte. Poate sunt ca şi eroul principal din Alchimistul lui Paulo Coello, care toată viaţa a visat un loc dintr-o ţară îndepărtată în care era ascunsă o comoară, iar după ce în sfârşit a ajuns acolo a aflat că de fapt o comoară era îngropată exact sub smochinul din curtea sa. Poate că şi eu aveam să descopăr „comoara” pe care mi-am dorit-o atât, fie la Capătul Lumii, fie la întoarcerea în România. La plecare mama mi-a dat o iconiţă la care ştiam că ţine mult, şi ştiam că mă va veghea prin intermediul ei. Acum  o am aşezată la capul patului, alături de câteva fotografii cu Kinga. În fiecare dimineaţă sau seară vorbesc puţin cu aceste „lucruri” şi ştiu că poate astfel are loc un transfer de energie pozitivă către cei dragi mie.

            La ora stabilită maşina a sosit şi am pornit pe primii dintre cei 18.000 de km către Noua Zeelandă…

            Stau şi acum şi retrăiesc acele momente ale „dezrădăcinării” şi în special cele din ziua de joi, preziua plecării. Despărţirea de Kinga, despărţirea de părinţi, despărţirea de locurile, oamenii şi… animalele dragi mie (2 câini şi 10 pisici :) ) , au fost foarte grele, aproape dramatice…

            Dar aşa cum a zis Paul, coordonatorul Proiectului Raoul, la evenimentul înmânării tricourilor de merit celor 8 membrii ai „old team” – echipa veche care a stat 6 luni pe Raoul Island, echipă pe care noi tocmai o înlocuiam: „If it is easy, everybody would do it”. 

Sunday Island, 25.11.2011

Jurnal din mijlocul Pacificului – 2 … sau diferente dintre doua sisteme

 

            Am primit destul de târziu confirmarea că am fost selectat ca şi voluntar pentru Proiectul Raoul Island 2011-2012. Deşi aveam un presentiment că lucrurile „o să se lege” încă de la interviul cu coordonatorul proiectului, practic e-mail-ul cu confirmarea scrisă a venit cu 3 săptămâni înainte de eventuala plecare spre Noua Zeelandă. Dacă pentru un voluntar … local acest interval de timp ar fi fost mai mult decât suficient pentru a se putea pregăti pentru o aventură de 6 luni pe o insulă din Pacific, eu mai aveam un hop mare de trecut: obţinerea vizei de şedere în Noua Zeelandă. Cetăţenii români au drept de şedere şi nu au nevoie de viză pentru o vizită de până la 3 luni, dar dacă depăşesc acest termen, obligatoriu au nevoie de o viză. Căutând pe site-ul oficial al Departamentului de Emigrare, care se ocupă de orice categorie de viză pentru Noua Zeelandă, am fost plăcut surprins să descopăr că există o categorie specială de vize de turist (Special Categorie of Visitors Visa) pentru persoane care fac voluntariat pentru DOC. Chiar m-am gândit atunci că trebuie să fie destul de important acest Departament de Conservare în Noua Zeelandă, din moment ce există o categorie specială de vize doar pentru cei care vor să facă voluntariat pentru această instituţie. Mi-aş dori să existe pe site-ul unei instituţii publice din România care se ocupă de emigranţi sau de siguranţa naţională (poliţie, armată, minister de externe, etc) o categorie specială de permis de şedere sau orice alt document (legitimaţie, etc) pentru cei care vor să facă voluntariat pentru mediu. Comparativ, dacă îmi amintesc bine şi legitimaţiile de custode pentru aria protejată pe care o avem în custodie le-am primit destul de târziu de la Ministerul Mediului, cam la 2 luni după ce am semnat convenţia de custodie.

            Chiar dacă exista această categorie specială de vize pentru cei care fac voluntariat pentru mediu, asta nu însemna că o voi putea primi în 2-3 săptămâni, astfel încât să ajung la timp şi să mă alătur restului echipei. Aveam o dată fixă până la care trebuia să ajung în Auckland, 31.10.11, ora 0800 (eight hundreed) cum zic cei de aici (asta înseamnă ora 8 fix, dimineaţa), pentru că atunci pleca vaporul ce urma să ducă toată echipa şi materialele către Raoul Island. Cum insula nu se află pe o rută maritimă, un vapor este plătit special de DOC să facă această deplasare, odată la 6 luni, pentru a realiza schimbul de personal şi a aproviziona baza, adică pentru „change over”. Nici un alt mijloc de transport nu mai ajungea pe insulă între datele de „change over”, decât în situaţii de urgenţă.

            Situaţia era cât se poate de clară: în 3 săptămâni trebuia să-mi obţin viza, să-mi găsesc bilet de avion şi să îmi fac bagajul pentru 6 luni. Totodată trebuia să las lucrurile cât de cât în ordine şi acasă, mici proiecte şi activităţi de finalizat şi toate problemele pentru următoarea perioadă trebuiau să fie transferate soţiei mele, Kinga.

            Primul pas era să trimit aplicaţia pentru viză. Aplicaţia trebuia trimisă la Ambasada Noii Zeelande din Londra, pe a cărui site am citit că timpul obişnuit de procesare a unei cereri de viză este de 15 zile lucrătoare… destul de repede dar destul de mult pentru situaţia mea. În plus aveam nevoie de un Formular de Sponsorizare pentru timpul şederii mele de la DOC, care trebuia să fie autentificat la un notar în Noua Zeelandă, şi mai aveam nevoie de un formular medical completat de un medic agreat din România, cel mai apropiat fiind la Timişoara. Lucrurile se complicau puţin, iar obţinerea vizei şi plecarea mea păreau lucruri aproape imposibile. Ce să mai zic că un bilet de avion cumpărat acum nici nu intra în discuţie pentru că nu eram sigur că voi putea pleca, iar nici o agenţie de turism nu făcea rezervări pentru bilete de avion decât pentru maxim 24 de ore.

            Le-am scris celor de la DOC şi i-am rugat să-mi completeze Formularul de Sponsorizare, să-l legalizeze şi să mi-l trimită. Au fost puţin surprinşi pentru că mi-au zis că au mai avut voluntari din străinătate, e adevărat că din UK, care au avut nevoie de viză dar nu au avut nevoie de un astfel de formular, dar îl vor completa şi mi-l vor trimite. Chiar m-am gândit să fac un experiment şi să solicit prin e-mail un formular legalizat la notar şi semnat de directorul APM Alba sau de la vre-un şef de serviciu din Ministerul Mediului, ceva legat de susţinerea unui proiect de voluntariat pentru mediu, să văd în cât timp şi mai ales… dacă îl voi obţine. J … deja suntem din nou „în celălalt film”.

            În lumea reală, după vre-o 3 zile după ce le-am scris, am primit de la DOC formularul solicitat. A durat puţin mai mult pentru că notarii la ei au un program ciudat, cam 1-2 zile pe săptămână deoarece am impresia că la ei nu trebuie legalizată orice copie de buletin sau orice hârtie, gen adeverinţă că nu îţi trebuie adeverinţă.  Oricum situaţia se complica mult mai mult, pentru că formularul l-am primit scanat, alb-negru, prin e-mail. Comparând cu sistemul din România, nici nu mi-am imaginat că nu trebuie să pun formularul în original în aplicaţia mea pentru viză. La noi trebuie să refaci o documentaţie întreagă dacă ai pus o ştampilă care a depăşit puţin marginile chenarului sau ai semnat puţin diferit faţă de specimenul de semnătură trimis. Am scris un nou e-mail celor de la DOC, rugându-i să-mi trimită formularul prin poştă, ca să îl pot pune în original în aplicaţie. Am primit un e-mail de răspuns din care mi-am dat seama că erau destul de surprinşi de solicitarea mea şi îmi făceau recomandarea să mă uit mai atent şi să văd că în formular era un număr de telefon şi un nume al unei persoane de la DOC care a semnat documentul (şi ce-i cu asta?, m-am gândit). Deci cine are dubii în privinţa autenticităţii lui poate să sune la acel număr de telefon şi să ceară detalii. … aşa de simplu?… deci aşa e în lumea reală…. În România dacă într-o aplicaţi nu pui un document solicitat în 3 exemplare originale plus 2 copii legalizate la notar (cu semnătura şi parafa notarului în original) rişti să ţi se respingă ca şi neconformă din start, adică nu mai citeşte nimeni conţinutul ci primeşti direct „Respins”. … „alt film”, cum am mai zis mai sus.

            Corespondenţa prin e-mail cu cei de la DOC era destul de dificilă. Diferenţa de fus orar de 10 ore făcea ca eu să primesc un răspuns la un e-mail cel mai devreme în ziua următoare în care trimiteam întrebarea. Eu scriam în timpul meu activ, când la ei era noapte, ei îmi răspundeau în timpul lor activ (la noi era noapte) iar eu vedeam răspunsul abia a doua zi dimineaţă. De obicei răspunsul genera o altă întrebare (de genul celei cu formularul în original), la care cel mai devreme mi se răspundea în ziua următoare.     Timpul trecea iar eu nici măcar nu trimisesem aplicaţia pentru viză…

            M-am gândit că măcar cu formularul medical de la medicul din Timişoara lucrurile aveau să meargă mai repede. Aveam să descopăr că mult mai rapid obţineam un formular semnat şi legalizat la notar de la o instituţie publică din Noua Zeelandă decât o ştampilă cu APT MEDICAL de la un medic de la o clinică privată din România… sisteme sau „filme” diferite.

            Mi-am făcut programare la clinica privată de la Timişoara, singura din Transilvania agreată de Ambasada Noii Zeelande, unde trebuia să fac un examen radiologic pulmonar pentru că România este o ţară cu incidenţă mare de TBC, în urma căruia să rezulte că sunt apt medical. Totul pare simplu  până aici. Faci o radiografie, vine un medic, se uită la ea, pune o ştampilă pe un formular … şi gata. Chiar l-am luat şi pe tata cu mine şi cu Kinga la Timişoara iar pe drum l-am lăsat la Dumbrava să-şi viziteze fratele, cu gândul că în 2-3 ore maxim o să fim înapoi cu formularul ştampilat… din moment ce aveam deja programare iar o radiografie durează 10 minute cu developarea filmului cu tot. Asta era luni în jurul amiezii…

            La celebra clinică privată primul lucru pe care l-am descoperit era că nimeni nu ştia de ce formular aveam nevoie. Există doar 2 tipuri de formulare medicale pentru vize Noua Zeelandă, unul pentru cei care vor să emigreze, mai complicat şi unul mai simplu pentru cei care vor o viză de turist. Se pare că toţi „clienţii” pe care i-a avut acea clinică până atunci aplicau pentru emigrare, pentru că mi-au lipit fotografiile şi au început să completeze formularul pentru acel tip de viză. Când le-am spus că nu e bine şi că am nevoie de altceva (noroc că aveam cu mine un formular listat de pe site-ul Departamentului de Emigrare din NZ), au rămas blocaţi. Ca şi un robot la care, dintr-o dată i s-a oprit banda la care operează iar el trebuie să continue munca pe cont propriu. Ceaţă totală… Deci există doar 2 tipuri de formulare medicale, nu 100, nu 10, doar două… iar ei nu au auzit de al doilea, decât de primul… în fine, am zis că, pe răspunderea mea, să completăm formularul adus de mine, să plătesc taxa şi să trec să fac odată radiografia că mă aştepta tata la Dumbrava…. La radiografie, altă surpriză: nu ştiu din ce motiv a trebuit să fac vre-o 4 sau 5 expuneri, pentru că nu ieşea bine. Ei ziceau că mă mişcam prea repede, dar eu mă mişcam după ce ei îmi spuneau că expunerea s-a terminat. Ciudat… că eu încă auzeam aparatul că funcţionează. Până la urmă m-am prins care e faza şi am mai stat 10 secunde nemişcat după momentul în care operatorul îmi spunea că pot să mă mişc. Atunci a ieşit bine… În sfârşit am scăpat… Vroiam formularul ştampilat.

            „- Păi nu îl primiţi în mână. Este trimis direct la Ambasadă. Şi în plus trebuie să-l vadă domnul doctor X şi apoi merge la doamna doctor Y. Dacă e ok, se trimite direct la Ambasadă”

            „- Păi doctorul X şi Y nu sunt aici?”

            „-Nu. Doctorul X vine aici o dată pe săptămână, de obicei joia, ia toate radiografiile şi le duce la doamna doctor Y, să le vadă şi dânsa”. … eram într-o zi de luni şi aveam mai puţin de 14 zile lucrătoare până la care puteam să plec din România, iar aplicaţia de viză care nici nu era trimisă dura, în medie, 15 zile lucrătoare. În plus paşaportul cu viza trebuia să ajungă la mine, deci încă 1-2 zile cu DHL-ul de la Londra.

            Am reanalizat situaţia. Aveam 2 probleme mari legate de formularul medical: ăştia habar nu aveau că ceea ce ziceau ei e procedura standard pentru emigrare, cu formularul trimis direct la Ambasadă, iar eu aveam nevoie de un formular „în mână”, ca să-l pun în original în aplicaţia mea de viză, care era una turistică, nu una de emigrant. A doua problemă mare era cea legată de timp. Am cerut numărul de telefon al unuia dintre cei 2 medici, ca să vorbesc personal cu ei, pentru că pe cei de la clinică nu i-am putut lămuri că formularul trebuie să ajungă la mine, nu la Ambasadă.

            „ – Păi numărul de telefon e confidenţial şi nu vi-l putem da”.

            „- Păi formaţi din centrală şi da-ţi-mi să vorbesc eu cu dânsul, săi explic”

            „- Nu se poate, pentru că domnul doctor vine aici doar odată pe săptămână şi doar atunci vorbim cu dânsul”

            Deci vorbesc cu nişte tâmpiţi care nici măcar nu vor să mă pună în legătură cu persoana care ar putea rezolva situaţia.

            Deja eram înfuriat la maxim, atât eu cât şi Kinga, şi făceam amândoi eforturi vizibile să nu îi strângem de gât pe cei de la recepţie. Vroiam să vorbesc doar 1 minut cu o persoană competentă… Mi-am dat seama că nu mai are rost să insist, în fine, trăim în România. Aveam numele medicului, aveam un văr care era consilier pe la Primăria Timişoara, m-am gândit că poate are el un prieten care are un prieten care are numărul medicului. Aici trebuia măcar să rezolv problema ca formularul, în cazul în care ajungea la medicul X mai repede, ca să nu fie trimis la Ambasadă ci să fiu anunţat pentru a veni personal după el. Sau măcar să mi se noteze o adresă de corespondenţă la care să-mi fie trimis prin poştă, cu rugămintea de a reţine că adresa mea de domiciliu, din cartea de identitate, adică cea din Oradea, nu este cea de corespondenţă, întrucât în următoarele 2 săptămâni urma să fiu în Alba. Măcar atât să ţină minte tâmpiţii ăştia, să mă sune când e gata sau să mi-l trimită la Alba.

            În cele din urmă, după ce am aflat numărul de telefon al medicului (vărul meu Gabi avea un prieten medic care lucra chiar cu medicul X), după ce l-am sunat şi l-am convins că aveam nevoie de un formular simplu, nu de cel de emigrare şi că aveam nevoie de formularul în mână, nu trimis la Ambasadă, medicul mi-a promis că „întrucât s-a intervenit pentru mine”, mâine, adică marţi va fi gata. L-am sunat în fiecare zi în săptămâna aceea, de fiecare data primind acelaşi răspuns: după masă va merge la clinică şi îmi va trimite formularul. În cele din urmă vineri mi-au spus cei de la clinică că formularul meu a plecat în acea dimineaţă cu Cargusul înspre mine…. în sfârşit am rezolvat. Îl voi avea în ziua următoare, adică sâmbătă.

            Cum eram la Vălişoara, m-am gândit că trebuie să merg până în Alba şi să ridic plicul de la sediu, că sâmbăta era zi scurtă şi ştiam că livrările la distanţe mai mari nu se făceau decât luni. Nu e o problemă, m-am gândit, oricum mai aveam şi alte treburi în Alba de rezolvat. Ia să dau un  telefon la Cargus şi să le spun să lase plicul la sediu, eventual la portar, în caz că ajung eu la ei doar sâmbătă după amiază. Măcar îi scutesc de un drum în plus luni dimineaţa. Sun la centrala de la Bucureşti, că pe site nu am găsit număr pentru sediul din Alba. La telefon, altă surpriză… nu aveam nici un plic pe numele meu.

            „- De unde aşteptaţi plicul?”, m-a întrebat o tanti amabilă…

            „- De la Timişoara”, i-am răspuns.

            „- Ia să vedem… Timişoara …. nu avem nici o livrare către judeţul Alba azi”

            Deja îmi creştea tensiunea… nu era destul că medicul X mă minţea în fiecare zi, acum mint şi cei de la recepţie… Deci poate o sa fie gata pe luni şi o să ajungă la mine marţi… cam târziu. Sigur medicul X încă nu a dat pe la clinică… Deodată mi-a venit o idee: „Dar livrare de la Timişoara către judeţul Bihor, aveţi? ”

            „ – Staţi să verific… a… da. Avem una pe numele D-voastră”.

            „- Păi eu sunt în Alba…”… deci trebuia să fac un drum de Oradea, m-am gândit.         

              Soluţia a venit prin telefon, tot de la tanti cea amabilă:

            „- Dacă doriţi pot să fac o redirecţionare şi va ajunge mâine la Alba, pentru că încă nu a plecat din Timişoara. Dar dacă îl vreţi mâine va trebui să mergeţi la sediu în Alba Iulia, pentru că pe ruta Alba-Aiud-Vălişoara va ajunge abia luni, când merge agentul în zonă” … perfect, era exact ceea ce îmi doream….mi s-a luminat faţa. Deci se pot rezolva problemele şi foarte simplu… Nu ştiu cine a fost persoana cu care am vorbit, dar am simţit că este cineva care într-adevăr vrea să ajute, să rezolve o problemă, nu merge la serviciu doar pentru că trebuie să ia un salariu. Într-adevăr genul „proactiv” şi „orientat către client”. Cred că a fost unul dintre momentele „delight the costumer” din cursul de „costumer service” a lui Alin Ghizăşan şi al Mihaelei Stroe.

            Am sunat vinerea trecută să-mi fac programare la clinica privată de la Timişoara pentru luni, şi tot vinerea trecută am scris e-mail celor de la DOC să mă ajute cu formularul de sponsorizare. Săptămâna această, miercuri, aveam din Noua Zeelandă formularul pe e-mail şi răspunsul că e suficient să-l printez şi să-l trimit aşa la Ambasadă iar abia sâmbăta am ajuns în posesia formularului medical, din România. Dacă trimit lunea viitoare aplicaţia pentru viză cu un curier rapid, va ajunge la Londra marţi în jur de amiază. Program la Ambasadă este până la 14.30, deci probabil se va înregistra miercuri şi în funcţie de câte solicitări sunt, se va lua „la rând”. Eu aveam nevoie de paşaportul cu viza în el să ajungă la mine în România, cel târziu joia din săptămâna următoare, ca să pot pleca vineri spre Auckland. Practic rămâneau 5 zile lucrătoare pentru ca Ambasada să-mi proceseze aplicaţia de viză şi să-mi trimită paşaportul înapoi. Dacă mă gândesc bine, formularul medical a ajuns de la Timişoara la mine … în 6 zile. Deci foarte puţin probabil ca în 5 zile să mi se proceseze şi să mi se trimită paşaportul şi viza de la Ambasada din Londra. … dar nu imposibil. Deja depindeam de persoane dintr-un sistem din „filmul cel bun”, unde lucrurile se pot rezolva.

            Am citit pe site-ul Ambasadei că în funcţie de situaţie, aplicaţiile se pot trata şi în regim de urgenţă, numai trebuie specificat acest lucru într-o Scrisoare de înaintare. Dacă motivul era plauzibil şi întra-adevăr situaţia era de aşa natură, se putea… Tot pe site se spunea că aceste situaţii deosebite se referă la evenimente ce nu pot fi anticipate, înmormântări, cazuri de boală care necesită tratament urgent, etc. Oare ideea de a face voluntariat pentru mediu poate reprezenta o situaţie deosebită, o situaţie în care procesarea unei aplicaţii de viză poate fi făcută în regim de urgenţă? În România sigur nu… Dar merita să încerc.

            Am scris o Scrisoare de înaintare în care am explicat pentru ce doresc o viză şi am avut grijă să scriu de cât mai multe ori cuvântul DOC, pentru că simţeam că parcă are puterea de a deschide uşile. Aveam să constat acest lucru şi la intrarea pe teritoriul NZ, în aeroport, când ştiam că te iau cei de la vamă la purecat şi dacă li se părea ceva suspect riscai să primeşti „refuz de intrare” chiar cu viza în paşaport, aşa cum am citit pe forumuri că au păţit-o alţi români. În scrisoare am explicat că procesul de selecţie pentru Programul Raoul Island s-a finalizat târziu şi că am mai avut nevoie de ceva timp să adun toate documentele pentru aplicaţia pentru viză. Le-am pus toată corespondenţa mea cu cei de la DOC (inclusiv e-mail-ul în care ziceau că nu e nevoie de originalul Formularului de Sponsorizare ci doar de o copie a ceea ce mi-au trimis ei scanat, că doar „people from Immigration can not be so dumm” – aşa scria în e-mail J  şi să dea un telefon dacă li se pare ceva suspect). Totodată am arătat că situaţia de urgenţă este dată de faptul că dacă nu ajung până pe 31 octombrie în Auckland, pleacă singurul vapor care face acestă deplasare şi dac nu îl prind numai peste 6 luni mai am ocazia să merg în Raoul Island iar asta se va putea întâmpla numai dacă voi mai trece printr-un nou proces de selecţie. Când scriu aceste rânduri şi retrăiesc acele momente, stau să mă gândesc că „în filmul cel bun” starea de normalitate ar fi ca cei de la Ambasadă să îmi dea  viza în câteva zile. Dar în filmul „românesc” starea de anormalitate ar fi ca să primesc viza în timp util. Practic toţi cei din România cu care am vorbit în zilele următoare mi-au spus că este imposibil să primesc viza aşa de repede. Kinga şi cu mine aveam totuşi o speranţă, deja depindeam de oameni din „filmul cel bun”.

            Am trimis aplicaţia pentru viză luni, iar în săptămâna următoare, marţi, primesc un telefon. Nu era de la Ambasadă, aşa cum mi-aş fi dorit… era mai mult decât atât. Curierul DHL avea pentru mine un plic… din Anglia. Cum aveam să citesc în scrisoare oficială care mi-a fost trimisă împreună cu paşaportul, aplicaţia a fot înregistrată la Ambasadă marţi, imediat cum a ajuns, iar joi deja s-a analizat solicitarea mea şi vineri aveam viza în paşaport – 3 zile. Mai puţin decât mi-a luat mie ultima dată să obţin o simplă adeverinţă de la primărie.

             Ştiţi ce e ciudat? Celor de clinica din Timişoara le-am explicat, le-am scris pe formular, le-am spus de cel puţin 3 ori la telefon că aveam nevoie de formularul medical la o adresă de corespondenţă alta decât cea din cartea de identitate iar ei tot mi l-au trimis la adresa din cartea de identitate. Pe cei de la Ambasada din Londra i-am rugat doar în scrisoarea de înaintare să-mi trimită eventuala corespondenţă la adresa din Alba, nu la cea din cartea de identitate.. Iar paşaportul a ajuns la mine… fără alte telefoane, insistenţe, intervenţii.

            Începea să-mi placă „filmul” acesta.

Sunday Island, 21.11.2011