Aventura din mijlocul Pacificului – 5 – In sfarsit am ajuns pe insula

            Auckland-ul m-a întâmpinat cu o atmosferă foarte familiară iar după ce am coborât din avion parcă mă simţeam „ca acasă”. Peisajul era fantastic, deosebit de cel din Emisfera Nordică, cu linia orizontului mult mai îndepărtată, datorită înclinării axei Pământului.

            După ce mi-am recuperat bagajul şi am reuşit să obţin permisul de intrare în NZ, am ieşit în aeroport şi am început să-l caut din priviri pe Paul, coordonatorul proiectului Raoul Island, care trebuia să mă aştepte. Nu mai vorbisem cu el de 3 zile, din ziua de dinaintea plecării mele din România, şi îmi era teamă să nu fi intervenit ceva. Oricum aveam numărul lui de telefon dar m-am gândit că va trimite pe cineva dacă nu va putea veni el la aeroport. Imediat ce am ieşit în zona de Sosiri, am văzut numele meu scris pe o bucată de carton pe care o ţinea un cuplu foarte simpatic. Am mers imediat spre ei şi  am aflat că erau Sue şi Simon, membrii în echipa care urma să stea pe Raoul 1 an de zile. Sue era „team leder”-ul, adică „şefa” pe Raoul pentru 1 an de zile. Ei fiind membrii în „staff”, adică fiind angajaţi la DOC, trebuiau să rămână 1 an de zile în program, iar numai voluntarii se schimbau odată la 6 luni. M-au întâmpinat cu multă căldură şi încă de la primul contact mi-am dat seama că sunt nişte oameni deosebiţi. Amândoi undeva în jurul a 45-50 de ani, lucrau la DOC de foarte mult timp, dar ca şi rangeri într-o altă arie protejată de pe Main Land, adică de pe insula mare. Sue mi-a povestit că se ocupa, printre altele, cu un program similar cu cel la care lucrasem eu la ICAS, Cluj, adică un fel de Inventar Forestier Naţional. Amândoi erau foarte veseli şi simpatici şi tot drumul până la sediul DOC din Workworth, o localitate cam la 30 km de Auckland, am povestit despre mine, despre România şi despre Raoul Island.

            Ne-am oprit puţin în Auckland ca să facem ultimele cumpărături, iar când le-am zis că am doar o pereche de bocanci pentru 6 luni, m-au dus imediat într-un magazin de echipament de munte şi mi-au cumpărat nişte ghete Katmandu destul de scumpe pentru preţurile din România. Sue mi-a zis să nu-mi fac probleme, „DOC will pay for this”, adică e decontat de Departamentul de Conservare, pentru că şi ei şi voluntarii deja au primit câte o pereche. M-am gândit ce simplu se poate face o achiziţie din bani publici aici, practic cu cardul lui Sue s-au plătit banii, iar când ajungea la birou urma să-i fie decontată suma. Fără proceduri de achiziţie, licitaţii, anunţuri în ziar, comisii de atribuire, facturi, plată prin bancă, vizat OP-uri, etc. aşa cum avem noi într-un proiect în România, în care trebuie să cumpărăm nişte echipamente de munte.

            Am aflat că voi dormi la Paul acasă, împreună cu ei, pentru că şi ei veneau de destul de departe, din cealaltă parte a Insulei de Nord, iar pentru a putea fi la ora 7 a doua zi dimineaţa în port, trebuiau să stea peste noapte mai aproape de Auckland. Am întrebat dacă nu trebuie să mă revanşez faţă de Paul, să-i cumpăr, eventual ceva, dar mi-au zis că „Paul is a very generous and special man, you will see” şi că nu va accepta, oricum, nimic, nici de la mine nici de la ei.

            Pe drum am remarcat, pe lângă faptul că se conducea pe partea stângă a drumului, o mulţime de maşini care aveau steagul NZ pe parbrizul lateral. Am întrebat dacă oamenii sunt chiar aşa patrioţi în NZ dar Simon m-a lămurit repede că totul este legat de Campionatul Mondial de Rugby, care tocmai a avut loc în Noua Zeelandă, iar finala a fost săptămâna trecută, când Noua Zeelandă a învins Franţa. Când am oprit la un semafor într-o intersecţie, am văzut afişat pe faţada unei clădiri şi steagul României, alături de steagurile celorlalte echipe participante la Cupa Mondială. Am fost foarte surprins şi le-am arătat şi celor doi tricolorul românesc.

            Pe Paul, coordonatorul Proiectului Raoul Island şi singura persoană cu care relaţionasem până în acea zi, l-am întâlnit la biroul DOC din Workworth, ocupat cu ultimele pregătiri înainte de plecarea de a doua zi. După ce l-am cunoscut mai bine mi-am dat seama că Paul este cum l-a descris Sue: o persoană foarte generoasă, un om deosebit, sufletist, bun organizator şi cu reale calităţi de lider.

            Am înţeles că a doua zi urma să aibă loc cea mai mare „invazie” pe insulă, pentru că trebuiau să rămână pe Raoul 40 de persoane pentru 2 săptămâni şi urmau să fie descărcate aproape 100 de tone de echipamente şi provizii. De obicei „change over”-ul, adică schimbul de tură dintre echipa nouă de voluntari şi staff şi echipa veche, trebuia să dureze 2-3 zile, şi implica 16 persoane, 8 persoane din echipa veche şi 8 persoane din echipa nouă care venea pentru următorul an şi o înlocuia pe prima, dar acum era o situaţie specială. Erau mai multe echipe de subcontractori care veneau pentru diferite probleme de infrastructură: unii care trebuiau să monteze o centrală electrică solară, alţii care trebuiau să schimbe instalaţia sanitară şi electrică, mai erau o echipă de 3 persoane care schimbau echipamentele de la staţia meteo şi alte 3 persoane care instalau un nou sistem de monitorizare a activităţii seismice şi nucleare din Pacific. Multe persoane, multe echipamente, iar totul era transportat cu un vapor militar, Canterbury, care este un fel de „mândria flotei” militare neo zeelandeze.

            Am rămas puţin la biroul DOC dar am reuşit să trimit un e-mail acasă ca să le spun că am ajuns cu bine în Auckland şi că în următoarele 3 zile voi fi pe vapor, aşa că abia după ce voi ajunge pe Raoul vor mai avea veşti despre mine.

            Am mers apoi cu Paul în localitatea unde locuia, cam la 60 km de Auckland, o mică comunitate la malul oceanului, într-o zonă foarte frumoasă, care am înţeles că este un fel de zonă de recreare pentru cei din Auckland, cu multe case de vacanţă şi terenuri de golf. Chiar unul dintre băieţii lui Paul avea un teren de golf iar Paul a ţinut neparat să merg şi să îl cunosc pe băiatul lui. Apoi m-a dus la un restaurant, care era al unui alt băiat de-al lui, unde am mâncat nişte scoici foarte gustoase. La masă era o atmosferă foarte familială, cred că erau toţi rude sau prieteni apropiaţi, în jur de 20 de persoane. A trebuit să unim mai multe mese, iar eu am sărit imediat să-i dau o mână de ajutor băiatului lui Paul, proprietarul restaurantului, la mutatul meselor şi scaunelor. A văzut că sunt „băiat harnic şi săritor” şi imediat mi-a zis, mai în glumă, mai în serios: „Man, you have to get a job here”. … adică asta era prima ofertă de muncă pe care am primit-o. Eram numai de 2-3 ore în Noua Zeelandă şi deja îmi găsisem de lucru 🙂 .

            Am dormit destul de bine peste noapte, deşi diferenţa de fus orar era considerabilă, 11 ore, totuşi aveam de recuperat multe ore de nesomn acumulate în ultimele 3 zile cât a durat zborul meu cu avionul. Dimineaţa la ora 5, ora locală, ne-am trezit şi după un mic dejun cu cereale, lapte şi… compot de piersici, am pornit spre Auckland. Am ajuns în portul militar la ora stabilită, iar aici toată lumea era extrem de entuziasmată că urma să ne îmbarcăm şi să plecăm pe Raoul, un privilegiu pe care nu mulţi neozeelandezi îl au. Spuneam într-un post anterior că Raoul Island este în „top 7 destinaţii de pe Terra” unde este cel mai greu de ajuns şi de locuit. Probabil că includerea acestei insule nepopulate din Pacificul de Sud în acest top, a fost determinată de faptul că nu este amplasată pe nici o rută comercială, maritimă sau aviatică, insula fiind de fapt un vulcan semiactiv care mai „fumegă” din când în când iar cutremurele de pământ sunt destul de frecvente şi de intensitate mare. Ca accesul să fie şi mai dificil, chiar dacă te hotărăşti să mergi pe Raoul, nu poţi să ajungi acolo fără un permis de intrare de la DOC, permis care se obţine extrem de greu întrucât întreg arhipelagul în care se află, Kermadec, este o rezervaţie marină, insulele în sine fiind rezervaţii naturale. Deci nu numai că nu ţi se permite accesul pe insulă fără permis de la Departamentul de Conservare, dar nici măcar în jurul acesteia la mai puţin de 12 mile marine nu ai voie să navighezi. Aşa că puteam să ne considerăm deja norocoşi întrucât urma să ajungem într-un loc în care la foarte puţini oameni le este dat să ajungă. Şi aveam să văd că nu e de glumă cu acest permis de la DOC, întrucât la 2 ambarcaţiuni private, singurele pe care le-am văzut timp de aproape 2 luni de zile în zonă, nefiindu-le permis să acosteze, să vină pe uscat sau să rămână „la ancoră” în apropierea insulei.

            Canterbury, un vapor militar aproape nou-nouţ, urma să ne ducă către paradisul subtropical din Raoul Island. Canterbury este un vas de 135 m lungime, cu 2 piste de aterizare pentru elicoptere, şi cam cu 300 de persoane la bord, marea majoritatea militari în Marin Force sau în Air Force, adică în marina militară sau aviaţia militară.

 

foto: Canterbury

            Tot împreună cu noi, cele 40 de persoane care mergeam în Raoul, s-au mai îmbarcat 130 de militari australieni, ce urmau să desfăşoare un exerciţiu militar împreună cu armata din Noua Zeelandă. Am fost foarte impresionat când la plecarea din Auckland Harbour (portul), ozy (australienii) s-au aliniat pe unul dintre cele 2 helideck-uri (pistele de elicopter) şi au dat onorul, salutând plecarea.

foto: soldaţi australieni dând onorul la plecarea vaporului din port.

            La ora stabilită Canterbury a ridicat ancora, iar Sky Tower – simbolul Auckland-ului rămânea încet, încet în urma noastră. Începeam ultima parte a călătoriei mele către Pacificul De Sud, adică mai bine de 1000 km cu vaporul. Aflat pe punte, la plecarea din port am reuşit o fotografie pe care am „căutat-o” multă vreme, la fel ca şi cea cu cerbul din Trascău. Căutam un cadru care să simbolizeze Auckland-ul, cel mai important oraş din Noua Zeelandă, dar să conţină şi elemente ale călătoriei mele. La fel cum mi-a oferit silueta cerbului pe fundalul unui răsărit de soare, fotografie cu care am participat la o expoziţie chiar înainte de a pleca spre Noua Zeelandă, Dumnezeu mi-a oferit şi de această dată o oportunitate fotografică pe care am exploatat-o imediat. Steagul marinei militare, care este steagul Noii Zeelande, dar pe fond alb, nu negru, cum este steagul naţional, cu Sky Tower-ul în fundal, element arhitectonic definitoriu pentru cel mai mare oraş al acestei ţări.

            Călătoria cu vaporul nu a fost chiar aşa de plăcută ca şi cea cu avionul. În prima zi oceanul a fost mai calm, dar în a doua şi în a treia zi a fost mai agitat, iar eu am suferit de „rău de mare”. Partea proastă cu vapoarele militare este că … nu au nici un geam. Totul e numai tablă blindată. Nici la sala de mese, nici în micile cabine în care am fost cazaţi, cu paturi etajate pe 3 nivele, nici în spaţiile de recreere nu erau ferestre. Dacă vroiai o gură de aer trebuia să ieşi afară, pe una dintre cele 2 punţi de decolare pentru elicoptere. Cum am cam suferit de rău de mare, am stat mai mult pe punte şi mai mult întins în pat. Dacă stăteam întins, nu aveam nimic, cum mă ridicam în picioare, cum se mişcau toate cu mine.

            Pe lângă faptul că nu mă simţeam chiar bine, am mai luat şi ceva „bibăneală” de la cei din armată. Regimul pe un vapor militar este unul… militar. Am fost puşi să semnăm fiecare un formular în care ne obligam să respectăm regulile militare, care erau unele de bun simţ, de fapt. Nu aveam voie decât pe anumite sectoare de pe vapor, nu aveam voie la popota ofiţerilor decât la cea a soldaţilor, trebuia să fim prezenţi în cabină în cel mult 1 minut de la declanşarea oricărei alarme, iar în caz de urgenţă ne dădeam acordul să fim paraşutaţi din elicopter, transportaţi cu şalupa sau alte vehicule militare, pentru a ne salva viaţa. Astea erau situaţiile extreme, dacă vaporul era atacat de o navă inamică, dacă pe parcursul călătoriei noastre se declanşa un război iar nava trebuia să schimbe cursul şi să participe la un conflict armat pe noi trebuiau să ne paraşuteze pe uscat… mă rog, chestii extreme şi destul de puţin probabile. Însă minutul în care trebuiam să fim în cabină, pentru raport, la declanşarea oricărei alarme, trebuia respectat. Şi aproape la fiecare masă de prânz şi în fiecare noapte cel puţin odată, se declanşa fie Fire Alarm (asta era de incendiu) sau Man overbord Alarm (adică om peste bord). Şi când toată lumea era aşezată la masă, gata să ia prima îmbucătură în gură, se declanşa alarma şi trebuia să coborâm 3 etaje până la cabină, într-un minut, să facem prezenţa şi să dăm raportul la ofiţerul de pe sectorul nostru. De multe ori rămâneam cu furculiţa în aer, neştiind ce să facem, să lăsăm mâncarea şi să fugim în cabină sau să stăm acolo şi să mâncăm în 10 secunde. La o chestie din asta eu am luat tava cu mine, am fugit cu tava pe scări şi am mâncat în cabină. Până se termina raportul pe tot vaporul şi ne puteam întoarce la masă, mâncarea era deja rece, aşa că am adoptat singura soluţie existentă: şi mâncat şi prezent la raport. La alarma de noapte nu mai era o problemă, că deja eram toţi în cabină, la somn, numi că ne trezeau să facă prezenţa, când venea ofiţerul la raport. Discutând apoi cu un tip australian, care era mai mare în grad şi cu care mă tot întâlneam pe punte la „o gură de aer”, mi-a spus că de fapt cei din marină făceau aplicaţie pe diferite situaţii de alarmă cu cei din Air Force (aviaţie) şi cu soldaţii australieni, care erau ca şi noi, proaspăt sosiţi, adică în primele zile pe Canterbury. Deci nu era chiar o „bibăneala” ci un exerciţiu pentru aviatori şi australieni. Noi eram doar victime… colaterale :).

            Mi-am făcut câţiva prieteni printre soldaţi. Cu un tip australian, care era ofiţer şi care fusese şi în Golf, în război, am stat mai mult de vorbă în prima seară pe vapor. Mi-a povestit că a fost căsătorit dar soţia nu s-a obişnuit cu gândul că el era tot plecat şi a divorţat. Pleca de obicei perioade de câte 4 – 6 luni, cel mai mult fiind 8 luni plecat, când a fost în Golf. Mi-a spus că nu a mai fost pe mare de un an şi jumătate şi îi era dor. Era pentru prima dată când era pe mare de multă vreme şi îi plăcea foarte mult să stea la asfinţit şi să privească în urma vaporului, singur pe punte…. „just me and the see, man. I missed that”. Simţea nevoia să fie doar el şi cu marea… M-am gândit atunci că sunt multe persoane care simt nevoia de a relaţiona personal şi direct cu un element natural. …doar eu şi marea… doar eu şi muntele… doar eu şi pădurea…. cred că sunt clişee ale aceeaşi nevoi: de a relaţiona personal cu Mama Natură, cu Energia care ne vine de la Terra sau de la Divinitate în acest fel. Parcă îl văd şi acum pe ofiţerul australian cât era de împlinit în timp ce privea în negura înserării, urma lăsată de vapor în valurile oceanului. Parcă faţa îi radia şi cred că în acel moment chiar era fericit. Mi-a spus apoi că în Marea Roşie, când a fost în Golf, îi plăcea să facă de gardă noaptea, pentru că acolo trăiesc nişte vietăţi marine, un fel de alge fosforescente, iar dâra lăsată în urma vaporului e fosforescentă şi se poate observa chiar şi 1-2 km în urmă. Pentru el acest cadru era unul de vis. Îi plăcea să privească acea dâră fosforescentă şi să intre astfel în contact cu marea sau Energia, de unde cred că se încărca puţin câte puţin.

            Am cunoscut apoi un tip care era croat de origine, din Split şi emigrase cu ai lui în NZ pe când el avea 10 ani. Acum avea 25 de ani, era cetăţean neozeelandez şi lucra în aviaţie, ca şi inginer de telecomunicaţii. Suferea şi el de rău de mare, fiind prima dată cu elicopterul… pe un vapor. Până atunci mai fusese în aplicaţii cu marina, dar nu trebuiau să meargă 3 zile cu vaporul ci doar să decoleze şi să aterizeze pe vas, baza de plecare fiind pe uscat. Seara îl vedeam în altă ţinută decât în timpul zilei, parcă mai elegantă, cu o cămaşă albă cu tot felul de grade, trese, şnururi galbene şi decoraţii. L-am întrebat de ce seara vine pe punte îmbrăcat mai elegant şi mi-a zis că ofiţerii nu au voie la cină la popota ofiţerilor decât în ţinută de gală, altfel trebuie să mănânce la popota soldaţilor.

foto: soldaţi din marina militară la o şuetă în asfinţit, pe puntea vasului Canterbury

            Am început munca de „voluntar” încă din timpul celor 3 zile petrecute pe Canterbury.  Toate materialele, echipamentele, toate bagajele personale, fiecare cutie de scule sau fiecare buzunar de haină ce urma să ajungă pe insulă, trebuia să treacă printr-un proces de carantină. Adică trebuiau verificate ca nu cumva odată cu această încărcătură să ajungă pe insulă vre-o parte de plantă (frunze, seminţe, etc.), vre-o insectă sau vre-un mamifer (şoareci mai ales). Trebuie să spun că cei care trebuiau să monteze centrala electrică solară au adus inclusiv… nisipul pentru a prepara betonul ce îl foloseau la fundaţii, adică aproape 8 tone. A trebuit să verificăm fiecare lopată de nisip ca nu cumva să devină o potenţială sursă de specii invazive. Ce să spun că mi-au găsit chiar mie într-un „arici” de la geanta foto o sămânţă de Festuca sp. , care s-a agăţat acolo la vre-una din turele mele foto prin natură, în România. Nu ştiu ce dezastru ecologic aş fi putut produce dacă acea sămânţă ar fi ajuns pe un sol fertil pe insulă şi ar fi dat naştere unui … fir de iarbă, dar era o potenţială specie invazivă.

            În dimineaţa celei de-a treia zi am ajuns la destinaţie. Raou Island ne-a întâmpinat cu o vreme destul de mohorâtă, iar printre norii care ascundeau insula abia se putea zări ţărmul foarte stâncos şi stâncile de care s-au lovit şi au naufragiat atâtea corăbii.

 

foto: de pe puntea vaporului insula apărea acoperită de nori  

            Insula Raoul era celebră printre vânătorii de balene din secolul 19, ca fiind o insulă pe care se poate acosta foarte greu. Singura plajă existentă printre stâncile care înconjurau insula era o adevărată capcană, pentru că la numai câţiva metri de ţărm oceanul se adâncea brusc, iar astfel se formau curenţi de apă foarte puternici, care izbeau vasul de reciful de corali din apropiere. Aşa că singura posibilitate de a acosta era în partea de N a insulei, unde oceanul era mai liniştit, iar debarcarea se făcea direct pe ţărmul stâncos. Nici măcar Canterbury nu a avut curajul să stea la ancoră în apropierea insulei. Oceanul fiind cam agitat şi curenţii destul de puternici chiar şi în partea de N a insulei, vasul militar s-a învârtit în cerc pe tot timpul debarcării noastre. De pe vapor eram coborâţi într-o şalupă militară, care ne ducea în apropierea ţărmului, de unde eram urcaţi într-o barcă pneumatică cu motor, care se „proptea” efectiv cu botul între stânci în pauza dintre 2 valuri, iar noi trebuia să sărim repede pe uscat, unde era agăţată o frânghie de care ne puteam ţine. Asta în câteva secunde, până nu venea următorul val care muta barca din locul respectiv şi manevra trebuia reluată. Nu era o chestie foarte periculoasă, dar trebuia sincronizare, pentru că dacă valul muta barca exact când te hotărai să sari din ea pe stâncă, te dezechilibrai şi cădeai în apă. Nu s-a întâmplat acest lucru cu nici unul dintre cele 40 de persoane care au fost debarcate, dar totuşi toţi am purtat cască şi vesta de salvare.

 

foto: transferul din şalupa militară în barca pneumatică

 

foto: Debarcarea pe Raoul Island: în „pauza” dintre 2 valuri, barca pneumatică trebuia „proptită” între stânci iar persoanele trebuiau să sară repede pe uscat.

            Odată ajuns pe uscat încă mai aveam impresia că pământul se mişcă sub picioarele mele, ca şi puntea de pe Canterbury. Abia după amiaza acelei zile am scăpat de această senzaţie şi de răul de mare.

            De la locul de debarcare urmam o potecă care pe o pantă destul de abruptă, în aproximativ 10 minute ne-a dus la „drumul auto” de unde am fost preluaţi de nişte vehicule foarte simpatice, un fel de ATV-uri cu cabină, cărora aici li se spune MULE-uri şi care aveau să fie mijlocul de transport cel mai folosit cât timp am rămas pe insulă.

foto: în Mule, gata de plecare spre baza

            Am ajuns în sfârşit la destinaţie, după ce am călătorit aproape o săptămână. şi după ce am schimbat nu mai puţin de 8 mijloace de transport, 2 pe uscat, 3 în aer şi 3 pe apă. Am pornit vineri dimineaţa din Vălişoara, am mers cu maşina până la Budapesta, am schimbat 3 avioane până în Auckland, de acolo am mers cu vaporul, am fost transportat cu şalupa, cu barca pneumatică şi în cele din urmă cu Mule-ul şi am ajuns în sfârşit la Hostel-ul din Raoul Island.

Sunday Island, 7.12.2011

 

Anunțuri

Comentariile sunt închise.