Jurnal din mijlocul Pacificului – 1

         După mai bine de 2 ani de zile în care, împreună cu soţia mea, Kinga ne-am dedicat şi ne-am implicat direct în activitatea de conservare a biodiversităţii din România, relocându-ne „de la oraş la sat”, după finalizarea mai multor proiecte şi activităţi legate direct de protecţia naturii, am ajuns la concluzia că şansele de a aduce o schimbare în mentalitatea co-naţionalilor noştrii în acest domeniu sunt ceva mai mici decât şansele avute de Don Qujote în războiul lui cu morile de vânt.  

            Senzaţia tot mai acută că ”suntem din alt film”, că poate suntem actori de comedie distribuiţi dintr-o eroare într-un film horror, ne-a dat o energie şi o putere de muncă de care nu aş fi crezut că am fi putut vreodată să fim capabili. Programul „normal” de muncă în ultima perioadă, respectiv în ultimii 2 ani: 10-12 ore pe zi, 3 week-end -uri în fiecare lună şi îmi amintesc chiar şi de un Crăciun petrecut la calculator… elaborând Proceduri de funcţionare a UIP J . Şi toate acestea pentru natură, protecţia mediului, pentru o idee în care credem, pentru un ONG care se numeşte Asociaţia Biounivers. Până la urmă nimic nu e greu dacă faci ceea ce îţi place, dar totuşi, când singura satisfacţie pe care o ai este faptul că numai o mică parte din munca ta este ceea la ce ai visat când erai pe băncile facultăţii, vine momentul în care inevitabil, aşa cum zice Kinga, îţi pui întrebarea dacă se merită? … sau măcar vine momentul în care ar trebui să faci un bilanţ, să tragi o linie şi să faci adunări şi scăderi şi să compari rezultatul obţinut cu 0. Să vezi dacă e mai mare sau mai mic… sau mai bine zis, să compari ceea ce ai obţinut cu ceea ce te-ai aşteptat că vei obţine. Cred că asemenea momente există în viaţa fiecăruia şi cu siguranţă că în asemenea momente apare şi decizia de a continua sau de a renunţa.

            Pentru mine acest moment a fost unul revelator, în care am realizat că dacă amândoi am fi rămas la job-urile de la care am plecat, job-uri care nu aveau o legătură prea strânsă cu pregătirea noastră profesională, probabil că am fi câştigat mult mai mulţi bani, dar satisfacţiile profesionale ar fi fost aproape de 0, totuşi destul de apropiate de satisfacţiile profesionale pe care le avem acum, după mai bine de 2 ani de activitate în domeniul pregătirii. Teoretic singurul mare câştig este faptul că ne-am adăugat la CV-uri nişte poziţii şi „job description”-uri… Desigur că ne-am făcut şi multe cunoştinţe, câţiva prieteni noi, dar am pierdut legătura cu alte persoane, din cauza relocării, noroc cu feisbuc-ul, că nu ne-au uitat chiar toţi J. Trăgând linia şi făcând calculele aş putea spune că am făcut 2 ani de voluntariat, în care pentru munca depusă (destul de grea şi destul de multă) am avut mâncarea şi cazarea asigurată…

            Şi cum primii paşi în „long term volunteering”, adică voluntariat de lungă durată, au fost deja făcuţi, am decis că nu este un moment potrivit să renunţăm, ci este un moment bun să continuăm, sau cel puţin unul dintre noi să continue pe acest drum în care nu câştigi nimic altceva decât experienţă şi noi cunoştinţe. Eventual să facem voluntariat de mediu pentru un sistem altul decât cel din România, pentru a face o comparaţie şi pentru a  ne da seama dacă „filmul” în care vrem noi să fim actori există sau nu cumva este doar o închipuire de-a noastră.

            Unul dintre visele mele încă din copilărie a fost să văd Noua Zeelandă, şi încă nu mi-am dat seama de unde s-a născut această dorinţă a cărei neîmplinirea m-a măcinat până la sentimentul de nerealizare în viaţă, indiferent de ce aş fi obţinut, trăit sau simţit până la acel moment. Poate este rezultatul unei imaginaţii prea bogate, alimentată de romanele de aventuri şi în special de cele ale lui Jules Verne, pe care le citeam în vacanţele de vară şi fac aici o paranteză pentru a sublinia că acestea erau primele romane de SF, pe care le-am citit încă din ciclul primar, fără a şti că sunt romane SF, pentru că la data la care Jules Verne îşi scria opera nici una dintre invenţiile de care vorbea în cărţile sale nu existau (submarinul din 20.000 de leghe sub mări, proiectorul foto-video din Castelul din Carpaţi, etc). Îmi amintesc de eroi care navigau spre insule necunoscute, de naufragiaţi în mijlocul Pacificului, de călătorii spre Polul Sud, probabil că aceste întâmplări întipărite adânc în subconştient făceau ca de fiecare dată când priveam Harta Lumi, ochii să mi se oprească undeva în partea dreaptă, jos… Sau poate este predestinare, sau împlinirea unei preziceri a unei clarvăzătoare, Domnica Gârneaţă, care aflată în vizită la părinţii mei când eu aveam doar câţiva ani, mi-a prezis că voi pleca într-o ţară foarte îndepărtată. Lucru destul de greu plauzibil în anii comunismului, în care şansa de a putea pleca din ţară chiar numai pentru a vizita Ungaria sau URSS, ţări comuniste şi vecine cu România, era apropiată de aceea de a câştiga o sumă mare de bani la loz în plic.

            Aşa a apărut ideea de a căuta pe site-uri de volunteering o posibilă oportunitate de a merge în Noua Zeelandă. Căutam o poziţie suficient de lungă, ca şi durată în timp, care să merite un zbor de 36-48 ore cu avionul, o adaptare la un fus orar cu o diferenţă de 11 ore şi mai ales, o investiţie de 1000 – 1500 euro biletul de avion. Am descoperit site-ul Departamentului de Conservare din Noua Zeelandă (DOC), un fel de Agenţia de Protecţia Mediului sau de Ministerul Mediului de la ei, unde erau promovate toate anunţurile legate de poziţii de voluntariat pentru activităţile coordonate de această instituţie publică. De la voluntariat de câteva ore (jumătate de zi) până la poziţii de câteva luni. În funcţie de locaţia, de durata sau de munca pe care trebuia să o faci ţi se oferea  deplasare, masă sau cazare.

            Ideea de a face voluntariat pentru DOC, de a relaţiona într-un fel cu un sistem „de stat” de conservare a biodiversităţii care mi se părea atunci şi mi se pare şi acum după ce l-am cunoscut efectiv, un ideal, ceva la care România nu se prea poate raporta nici măcar ca şi obiectiv pe termen lung, această idee devenea încet, încet un deziderat, un „another right answer” aşa cum zice Dewit Jones vorbind despre fotografie (un subiect fotografic şi o fotografie de excepţie nu au o singură rezolvare, într-o scenă fotografică nu există doar un singur cadru care să îţi taie răsuflarea, sunt mai multe „right answers”, trebuie doar să le cauţi, să priveşti mai cu atenţie şi cu răbdare). Era un alt răspuns corect, o altă soluţie a problemei de a emigra din România, problemă pe care împreună cu Kinga, ne-am pus-o tot mai des în ultimul timp. Celălalt „right answer” era să aplicăm amândoi pentru burse de masterat sau doctorat în domeniul pregătirii noastre şi dacă am fi fost acceptaţi, la finalul studiilor am fi avut, probabil, şanse mai mari de a găsi acolo un loc de muncă în domeniu.

            Deşi părea şi pare şi acum o idee „nebunească”, de a cheltui 1500 euro, de a călătorii jumătate de lume, de a munci o lungă perioadă de timp la 18.000 km distanţă de cei dragi, totul pe nimic, doar pentru cazare şi masă şi doar pentru a relaţiona cu un sistem, această idee „nebunească” a fost susţinută de soţia mea Kinga. Şi dacă pe acest drum la care începeam să mă gândesc, o aveam pe Kinga alături, măcar ca şi sprijin moral (şi aveam să văd mai târziu cât de important avea să fie acest sprijin), tot restul lumii putea să fie împotriva mea, pentru că ştiam că voi ajunge pe acest drum şi îl voi străbate. Acum când mă gândesc la acele momente, momentele incipiente ale acestei aventuri în mijlocul Pacificului, nu ştiu ce a contat mai mult şi ce a fost definitoriu pentru a realiza, până la urmă, un vis. Dorinţa mea, susţinerea necondiţionată, uneori chiar mai mult decât îmi puteam închipui vreodată că aş fi avut nevoie (şi câtă nevoie aveam, chiar fără să îmi dau seama) a soţiei mele, Energia pozitivă pe care o primeam de la Divinitate, sau toate la un loc…

            Am aplicat pentru o poziţie de voluntar pentru 6 luni la Proiectul Raoul Island 2011-2012. Raoul Island, sau Sunday Island cum i se spunea în trecut, este o insulă nelocuită din Arhipelagul Kermadec, fiind cel mai nordic teritoriu al Noii Zeelande. Este situată cam la 1000 km N de Auckland, în Pacificul de Sud, într-un climat subtropical oceanic. Scopul Proiectului Raoul Island, care se derulează deja de vre-o 30 de ani, este de a aduce ecosistemul la starea lui preumană, adică înainte ca primii oameni, polinezienii prin secolul XIII, să fi acostat aici. Eradicarea şobolanilor, a caprelor şi a pisicilor a fost primul pas în acest sens, astfel încât acum insula este „predators free”, adică nu sunt prădători care să ameninţe păsările ce cuibăresc aici sau flora. Nu există aici nici un mamifer, în afară de oamenii care realizează Proiectul Raoul Island şi balenele sau delfini din ocean. În ceea ce priveşte flora, încă se duce o luptă asiduă cu speciile invazive, specii introduse de polinezieni, albi sau alţi colonizatori, luptă la care DOC are nevoie de ajutorul voluntarilor. În principiu, cea mai mare parte a muncii voluntarilor este  „weed control”-ul, adică  plivirea, smulgerea buruienilor-speciilor invazive din flora de pe insulă. De asemenea, monitorizarea diferitelor specii de animale şi plante, curăţirea drumurilor şi a potecilor, activitate administrativă la baza de cercetare şi la staţia meteo, sunt câteva dintre obligaţiile pe care le are un voluntar aici.

            Raoul Island este în „top 7 cele mai greu de locuit locaţii de pe Terra”, şi asta pentru că la momentul actual insula nu este locuită decât de personalul de la baza de cercetare, nu se află pe nici o rută marină sau aeriană, în caz de urgenţă evacuarea se poate face în 6 ore sau … 3 zile, depinde de vreme, dar uneori evacuarea poate ţine chiar 1-2 săptămâni în sezonul ciclonului şi, poate ceea ce este mai important, insula … este un vulcan semiactiv, adică adormit, care mai „fumegă” din când în când şi aruncă cenuşă şi apă clocotită. Aflată exact pe Cercul de Foc al Pacificului, la întrepădrunderea a 2 plăci tectonice, cutremurele sunt destul de frecvente şi de intensitate mare şi să nu uităm de Tsunami J.

            Un loc destul de periculos în care să faci voluntariat….

            Totuşi am aplicat, şi în urma unui proces de selecţie care a constat şi într-un interviu pe Skype, am fost selectat. Începea aventura….

Sunday Island (Raoul Island), 20.11.2011

Festivalul de folk Ziua de Mâine – ediția a VI-a – 2010

Pe scenă cu un Vali Șerban, director și prezentator al Festivalului, mult mai puțin în formă decât anul trecut, dar parcă a ieșit mai bine așa, debuta  vineri, 12.11.2010, la Alba Iulia, a VI-a ediție a Festivalului național concurs de muzică folk „Ziua de mâine”.

Am remarcat încă din foaierul Casei de Cultură un loc dedicat lui Adrian Păunescu, unde, sub o fotografie a Poetului, stăteau câteva flori și câteva lumânări aprinse.

Am reușit să ajung doar la prima seară a Festivalului, seara de vineri, dar am remarcat calitatea acestui eveniment care crește de la un an la altul. Mă refer aici și la prestația concurenților dar mai ales la organizare, capitol la care Consiliul Județean Alba și Casa de Cultură a Sindicatelor au făcut o treabă excelentă. Și asta nu e doar părerea mea ci și a unor artiști invitați în recitaluri cu care am discutat. Nu prea îmi stă în obicei să apreciez instituții ale statului sau orice altă entitate care primește bani de la bugetul de stat, adică și de la mine din buzunar, dar se pare că la CJ Alba este o echipă de tineri entuziaști și… poate vă vine să râdeți dacă vorbim de bugetari… dar și profesioniști, care, dacă sunt lăsați să-și facă treaba, o fac chiar foarte bine. (vezi și alte evenimente organizate sub brand-ul Consiliul Județean Alba). Remarc și mult mai buna prezență în on-line față de anul trecut a festivalului (chiar a citit cineva ce am scris anul trecut despre slaba mediatizare în on-line a evenimentului !?), pe lângă partenerii on-line media Forever Folk  și FolkBlog, festivalul a avut dedicat site propriu: http://www.folkalba.ro/ , unde  festivalul s-a văzut on-line și LIVE. Chiar că e o mare realizare față de anul trecut, când abia apărea la un search pe Google. Unde mai pui că anul ăsta și preselecția s-a făcut on-line. A fost montat și un ecran în fața Casei de Cultură, iar cei care nu au prins loc în sală au avut posibilitatea să vizioneze transmisia LIVE a festivalului.

Dar să revin la concurs….

Dintre concurenți mi-au plăcut Laura Todică și Alexandra Sidor dar și grupul Icarus, cei care au deschis festivalul.

Față de ediția de anul trecut, am remarcat cum a „crescut” grupul Noi, Titus Constantin și Iulia Mitrea (despre care am scris și aici), care au sunat mult mai bine, fiind parcă mult mai ”rodați” și mai în formă, de la un concert la altul. Veniți în recital din postura căștigători ai ediției de anul trecut, Titus și Iulia au căștigat cam tot ce se putea căștiga la festivalurile de folk pe unde au participat în ultima perioadă, inclusiv cea mai importantă distincție de acest nivel, respectiv locul I la Festivalul de folk Om Bun, ediția 2009. Așa cum spunea și Titus: „anul trecut ne-am bucurat că am câștigat la Alba Iulia pentru că, așa cum este tradiția, căștigătorii sunt invitați în recital la ediția din anul următor, și așa, acum avem ocazia să vă cântăm mai multe piese”. Recitalul l-a deschis Iulia, cu o doină culeasă din zona folclorică Covasna- Întorsura Buzăului, o doină ”de cătănie” care i-a pus foarte bine în valoare vocea. Piesele „Se plâng de mine îngerii” și „Fericire simplă”, cu care au câștigat ediția de anul trecut dar și „Luna în cascade” sau „Doar noi doi” au fost foarte apreciate de public. Ultimele 3 piese, au fost incluse între cele 16 piese ale albumului „Liber”, lansat de Titus Constantin în primăvara acestui an.

Mi-au plăcut foarte mult cei de la Noi și, așa cum remarca și Vali Șerban, Generația a IV-a a folkului românesc este pregătită să preia ștafeta de la cei deja consacrați.

În recital au urmat cei de la Plus Noi, un grup format din 4 tineri „de prin munții județului Alba”: Stelian Petrescu – Padre, Sebastian Kincses – Talisman, Victor Surugiu – Laureatul, Adrian Puiulet – Axante. Anul trecut, cu ocazia ediției din 2009 a Festivalului „Ziua de mâine”, ei și-au lansat primul lor material discografic „Cântece crude”, în care sunt incluse piese din genul cântecelor „din jurul focului de tabără”. În recital au cântat câteva piese de pe acest album, favorita mea este un imn, „Rebelii și codru”, dar și piese care vor fi incluse în următorul album, „Demidulce”, piese de o factură ușor umoristică, cum sunt: „In dă ghetto” sau „Amor (a la mexicana)”, iar după ce au fost rechemați pe scenă de public la „bis”, piesa „No hai să merem la Câmpeni”. Cele două recitaluri, ale celor de la Noi și a celor de la… Plus Noi (vă dați seama că au fost în jurul aceluiași foc de tabără la proba artistică a Concrsului de sporturi montane Trofeul Cheile Vălișoarei – 2010 – detalii aici) au dovedit că Generația a IV-a a muzicii folk chiar are potențial și, mai ales, este capabilă să readucă din nou publicul către muzica folk, „muzica poeziei și poezia muzicii”.

Cred că seara de festival se putea termina foarte bine aici, recitalurile fiind foarte bine primite de public și chiar dacă au avut doar rolul de a-l „încălzi” pentru Mircea Rusu Band sau Ducu Bertzi , care urmau, prestația celor de la Noi și Plus Noi au chiar „supraîncălzit publicul”, consacrații fiind nevoiți să depună mult efort pentru „a se ridica” la nivelul prestațiilor așa-zișilor începători. Chiar am vrut să plec după cele 2 recitaluri, pentru a rămâne cu o impresie frumoasă după prima seară. Totuși am mai stat la Mircea Rusu Band, care a cântat și cu Alexandra Ungureanu, da… Alexandra Ungureanu, cea pe care o auziți și în cluburile în vogă sau în Radio Top 20 Hit.

La recitalul lui Mircea Rusu aș vrea să-i remarc pe cei 2 instrumentiști care l-au însoțit și nu în ultimul rând pe Alexandra Ungureanu. Chiar dacă se temea să nu fie considerată „un intrus” în muzica folk, așa cum chiar ea spunea, Alexandra a avut o reprezentație de excepție. O prezență scenică foarte plăcută, o ținută chiar haioasă (rochie albă trei sferturi și teniși), Alexandra a interpretat admirabil și muzică folk. Vocea ei extraordinară, dar cred că și un suflet sensibil, s-au remarcat la toate melodiile interpretate, dar în special la „Câmpuri aurii”, o melodie cu care ne obișnuise Narcisa Suciu. Dacă vorbim de Mircea Rusu Band, vorbim sigur de „Omu bun și pomu copt”, „Iarba verde de acasă” sau alte hituri din regiunea etno, melodii care, așa cum a arătat artistul vineri seara, sună minunat în variantă folk. Chiar mi-ar place să cred că în varianta aceasta au fost compuse și numai rațiuni de ordin …. financiar au făcut ca ele să fie reorchestrate într-un gen cu mai mare priză la publicul de masă. Mircea Rusu a vorbit foarte mult și foarte frumos și așa cum remarca și Alexandra Ungureanu, destul de emoționată, „este greu să vorbești după Mircea Rusu”.

Mi-a plăcut foarte mult o poezie pe care a recitat-o Mircea Rusu, o poezie pe care a scris-o „pe vremea când era tânăr, și, ca orice tânăr se credea poet și mai mâzgălea versuri pe hârtie”. Din păcate nu i-am reținut titlul dar mi-a plăcut foarte mult o metaforă, de fapt un diagnostic: „acest tânăr a murit de fractură de suflet…”. Minunat.

Nu am mai stat la Ducu Bertzi, și cel mai mult regret că nu am reușit să ajung sâmbătă la recitalul lui Marius Matache, venit la Alba Iulia într-o … triplă calitate: membru al juriului, cantautor invitat în recital și … corespondent Foreverfolk.

 … și îmi pare tare rău că mi-am lăsat acasă aparatul foto… mai puneam și niște imagini…

UPDATE

Căștigătorii Festivalului concurs de muzică folk „Ziua de Mâine” – ediția a VI-a – 2010:

click aici sau click aici

De la un cardiac, cordial – A plecat Poetul

muzica … de la Sică.

Prima dată am auzit de Adrian Păunescu vorbindu-se în șoaptă. Mama îi spunea tatălui meu ”…  a fost pe la noi ieri, mi-au zis fetele de la librărie. A cumpărat niște cărți …  restul au fost retrase de editură. … Securitatea a  întrebat de el, e căutat de aproape 4 luni …. sigur e în județ… am auzit că e la Râmeț, la mânăstire.” La noi în casă când se vorbea în șoaptă se vorbea despre Ceaușescu și se critica regimul. Ai mei se fereau de mine, ca nu cumva să spun pe la școală ce aud acasă. Atunci am înțeles că Adrian Păunescu este un scriitor căutat de Securitate, la fel ca Ioan Alexandru și  alți câțiva, care,  atunci când își lansau câte o carte în Alba Iulia, mai  treceau și pragul casei noastre. Și eu nu aveam voie să spun la nimeni. Era anul 1986, Cenaclul fusese interzis din 1982, iar Păunescu era pe lista neagră a Securității lui Ceaușescu.

Apoi l-am descoperit și  în bibliotecă. Se uita la mine de pe ultimul raft, raftul cu cărțile cele mai valoroase și … destul de rare la acea vreme. Cărți care erau editate și apoi imediat erau retrase pentru că autorul nu mai era agreat de regim. Erau acolo Mircea Eliade cu Istoria credințelor și ideilor religioase, era Marin Preda cu Cel mai iubit dintre pământeni, era Ion Lăngrănjan cu Fiul Secetei, Ion Alexandru și încă câțiva. Dintre toți se remarcau 4 volume groase, format mare, cu coperți negre, pe care era scris, cu litere de mână: Adrian Păunescu. Erau cărțile care, atunci când lipseau, le găseam pe noptiera de la patul tatălui meu. Și tot din ele mai recita tata, tot în șoaptă, atunci când era vre-un eveniment la noi în casă și mai veneau prieteni sau rude.

Aud pe mulți spunând că a fost Poetul de Curte al familiei Ceaușescu. Că avea rol important în Cântarea României și că dedica ode mult iubitului conducător. Nu știu câți își mai amintesc de rigorile acelui regim. Să publici în 1986, când cenzura comunistă semăna cu Inchiziția Spaniolă, o poezia ca Opinia mea, nu era numai un manifest anti-sistem, ci era chiar o mică revoluție. Legat de realația lui cu Securitatea, îmi vine în minte o întâplare poevestită recent  de Dumitru Graur, coleg cu Păunescu la revista Flacăra:

Într-o toamnă friguroasă, prin 1987, când Poetul era urmărit asiduu de Securitate, Dumitru Graur și Păunescu au mers la un meci de fotbal în Ștefan cel Mare, juca Dinamo acasă. În pauză au fost invitați la Protocol, la un ceai cald. Acolo era și generalul Nuță, șeful Securității și a spionajului lui Ceaușescu. Foarte jovial, Nuță la întrebat pe Păunescu, de cum a intrat în îcăpere:

 –  Vă salut tovarășu’ Păunescu! Nu v-am mai văzut de ceva vreme. Ce mai faceți, tovarășu’ Păunescu?

la care Păunescu a replicat:

– Ce bine că v-am întâlnit, tovarășu’ general. Chiar vroiam și eu să vă întreb: – Ce mai fac eu, tovarășu’ general?

Cu poezia lui Adrian Păunescu am intrat efectiv în contact abia după ce am terminat clasa a IV-a. Drept recompensă pentru că am luat premiul I, părinții mi-au cumpărat un nou pick-up. Era ceva Made in RDG, că cel rusesc se stricase și nu mai aveam la ce să ascult Poveștile. Pe vremea aia se ascultau numai vinil-uri… Discul cumpărat odată cu pick-up-ul, tot pe sub mână că atunci fusese și lansat și retras de pe piață, era Adrian Păunescu recită din poeziile sale. L-am ascultat și pot să spun că, deși nu înțelegeam mare lucru din poezia de factură socială, națională sau de dragoste, am rămas fascinat. Stăteam cu coperta discului în mână, unde era și o poză a Poetului și eram fascinat de modul cum recita. Parcă aud și acum vocea cu acel timbru caracteristic, – un tunet când spunea:  ”o mie de ani vânătorii zeloși / vânatul suprem al pădurii-l vânară/ nu porci, căproiare, mistreți sau cocoși/ ci zimbrii, că ei sunt pe stema de țară”, din Rezervația de zimbrii, sau – un suspin când recita ultima strofă  din Totuși iubirea:  ”… și tutuși există iubire / și totuși există blestem / dau lumii, dau lumii de știre / iubesc, am curaj și mă tem” . Am fost fascinat de acea voce, pe care parcă și acum o aud, o voce puternică plină de sensibilitate și melancolie.

Adolescența, precum și următoarele momente ale formării mele, mi-a fost profund marcate de poezia lui Adrian Păunescu. De versurile sale de dragoste și de muzica folk pe care a promovat-o în cadrul celor 2 Cenacluri pe care le-a condus. Am prins și câteva concerte ale Cenaclului Totuși Iubirea, și din înregistrări și povestirile părinților, cunoștem deja și Cenaclul Flacăra.

Cu siguranță că Adrian Păunescu a fost un om de geniu. A fost o persoană cu capacități extrasenzoriale deosebite. Apropiații spun că  îți citea gândurile dacă erai în preajma lui, și de asta mulți se fereau de el. A fost unul dintre cei mai mari lideri autentici ai românilor. Un om solar, la concertele Cenaclului Flacăra ar fi putut face aproape orice cu Generația în blugi. Chiar și o Revoluție, care, spiritual a pregătit-o, dar alții i-au furat-o în ’89. Și lui… și nouă.

Ca și poet a fost … de fapt a fost Poetul. La fel cum muzica folk nu poate fi imaginată fără piesele cenaclurilor, la fel poezia nu poate fi concepută fără versurile Poetului Adrian Păunescu.

Poezia lui de dragoste este fascinantă. Este poezia unui om care ”a scris mult și a iubit enorm”.

Din păcate, Poetul a plecat…

Îmi este sufletul un pic mai amar și acum, când mă uit la volumele cu coperțile negre, pe care scrie de mână Adrian Păunescu,  mi se taie puțin respirația și mi se pune un nod în gât. Clipesc mai des și o aud pe Kinga spunând:

– Dar ce faci, plângi!? De ce? Tu nu plângi niciodată…

Îi răspund în gând, întorcându-mi privirea:

 – A plecat … Poetul.

De la un cardiac, cordial este ultima poezie scrisă de Poet. Totuși a mai existat un moment în care și-a scris testamentul literar.  În 1986, imediat după un moment greu al vieții sale, când a fost extrem de aproape de moarte, Poetul publica volumul Locuri comune. În acest volum apărea și poezia Ca un fum de țigară, sufletul, pe versurile căreia a fost compusă piesa de la începutul acestui post. Poezia a fost dedicată ”Către Ana Blandiana, Augustin Buzura, Gheorghe Pituț și Ion Pop, în amintirea viselor noastre literare, la Cluj” 

Pe ultima copertă a volumului Locuri comune, Poetul scria un Postscriptum:

Dumnezeu să-l odihnească!

Eu nu sunt un gunoi

În perioada 1-2 mai, 2010, am participat la campania de conștientizare și sensibilizare pe probleme de mediu: Ești un gunoi?

Campania a avut ca și mesaj:

GUNOI NU E CEL DE PE JOS,

E CEL CARE ÎL ARUNCĂ

și s-a derulat în 2 arii protejate din județul Alba: rezervația naturală Cheile Vălișoarei și situl de importanță comunitară SCI Pădurea de stejar pufos de la Mirăslău.

Campania a fost organizată de Asociația Biounivers și CETM Acropolis și s-a adresat în special turiștilor care au ieșit  „la iarbă verde” cu ocazia zilei de 1 Mai.

Împreună cu alți 5 voluntari, am împărțit saci pentru gunoi menajer, am discutat cu turiști cărora le-am atras atenția că se află într-o zonă protejată de lege și că nu au voie să depoziteze la întâmplare resturile rezultate în urma activității de picnic. I-am rugat să adune resturile menajere în sacii pe care i-am oferit și, mai ales, i-am rugat să nu depoziteze acești saci în aria protejată, acest lucru fiind strict interzis, ci să îi ducă la ghenele de gunoi special amenajate în drumul spre localitățile de domiciliu.

Detalii și alte imagini despre campanie – click aici.

În seara de sîmbătă, 1 mai, am fost în tabăra organizată de Albamont cu ocazia celei de-a 30-a ediții (LA MULȚI ANI!) a concursului de sporturi montane Per Pedes – detalii aici.  Am asistat la proba cultural-artistică unde am savurat cântecele de munte cântate la focul de tabără.

Dezastru ecologic in SCI Trascau

Activitățile agricole din primele zile de primăvară, respectiv curățarea terenurilor prin incendieri voluntare, constituie un pericol pentru ariile protejate și pentru împrejurimile acestora. Gradul scăzut de informare în rândul populației rurale duce la adevărate dezastre ecologice pentru că, din păcate, focul nu curăță, cum cred unii, ci distruge.

 În perioada 20-27 martie au avut loc mai multe incendii care au distrus aprox. 90 ha de vegetație de pe raza localității Vălișoara, comuna Livezile. Teritoriul pe care a avut loc incendiile face parte din ariile naturale protejate SPA (sit de protecție avifaunistică) Munții Trascău, SCI (sit de importanță comunitară) Trascău, și se află în zona ariei protejate Cheile Vălișoarei. Focul nesupravegheat a distrus 2 tipuri de habitate: 40 de ha de vegetație specifică zonelor umede și 50 de ha de vegetație și habitate specifice pantelor stâncoase și calcaroase. Habitatele și speciile afectate de aceste incendii sunt specii incluse în Lista Roșie națională/Europeană, fiind protejate de legislația în vigoare, respectiv: Directiva Consiluilui Europei 92/43 EEC referitoare la conservarea habitatelor naturale, Convenţia de la Berna, Legea 462/2001.

Acest dezastru ecologic a fost cauzat de incendierile voluntare a terenurilor agricole, destul de frecvente în această perioadă. Scăpat de sub control datorită vântului care a bătut cu putere, focul s-a extins repede și nu a mai putu fi controlat cu tot efortul depus de localnici și de echipajele de Pompieri sosite la fața locului.

Pe toată suprafaţa pe care a avut loc incendiul, au fost distruse în totalitate microfauna și vegetația, fiind afectate populații de insecte, amfibieni,reptile, păsări și specii de plante de interes protectiv deosebit. Focul a distrus larvele, pupele și indivizii maturi ai tuturor speciilor de insecte din zona incendiată, reproducerea acestora fiind compromisă în acest an. Dintre insectele strict protejate menționăm distrugerea populațiilor de Papilio machaon (fluture coadă de rândunică) și Mantis religiosa (călugărița). Au fost distruse (complet carbonizate) toate speciile de gasteropode (melci) care au fost surprinse de foc.

În această perioadă are loc împerecherea şi depunerea ouălor la speciile de amfibieni (broaşte, tritoni, etc.). Aceste specii au fost foarte active în ultimele zile, părăsind adesea habitatul acvatic (bălţi, cursuri de apă, zone umede) pentru a se deplasa pe sol, prin zonele cu vegetaţie ierboasă sau forestieră, de la o zonă umedă la alta. Au fost surprinse de incendiu și au fost distruse populații de: Bombina variegat (buhai de baltă cu burta galbenă), Hyla arborea (brotăcel), Rana arvalis (broasca de mlaștină), Rana dalmatina (broasca roșie de pădure), Bufo viridis (broasca râioasă verde), Rana temporaria (broasca roșie de munte), Triturus cristatus (tritonul cu creastă), toate aceste specii find ocrotite de lege.

Speciile de reptile chiar dacă nu și-au început încă activitatea fiind refugiate în sol au fost afectate de incendiu. Stratul de sol nu a oferit o protecţie sigură deoarece fiind superficial, format pe calcare, temperatura în interiorul lui a fost foarte ridicată. Dintre speciile protejate care au avut de suferit amintim: Lacerta viridis (gușterul), Podarcis muralis (șopârla de piatră), Vipera berus (vipera comună).

 

Mugurii şi părţile aeriene ale tuturor speciilor de plante au fost carbonizate şi distruse. Cum în habitatele specifice stâncăriilor stratul de sol este foarte subțire ( 3-15 cm), el s-a încălzit puternic de la foc, distrugându-se astfel şi rădăcinile – rizomii şi părţile subterane ale plantelor, fără ca acestea să mai aibă posibilitatea de se înmulții. Au fost complet distruse populații de plante ocrotite: Asplenium adulterinum (feriguța), Campanula serrata (clopoțelul), Cirsium brachycephalum (polomida), Dracocephalum austriacum(mătăciunea), Dianthus spiculifolius (garoafa de munte), Asplenium nuta-muraria (feriguța), Saxifraga paniculata (iarba surzilor), Stipa pucherrima (iarba scumpă), precum și plante de interes deosebit cum ar fi Iris pumile (stânjenelul), Iris ruthenica var. nana (stânjenel de stepă), Muscari comosum (zambila), Pulsatilla montana (dedițelul), Carlina acaulis (turta), Epipactis atrorubens (mlăștinița), Linum flavum (inul galben), Sempervivum sp (urechelnița).

 

Au fost afectate și populații de păsări fiind distruse locurile de cuibarit din zonele umede, acoperite cu stuf și vegetație specifică dar și cuiburile din arbuști și subarbuști , din zonele incendiate. A fost distrusă de incendiu zona de cuibărit a unei specii extrem de rare, Aquila chrysaetos – acvila de munte, familia din zona Cheilor Vălișoarei fiind familia care cuibărește la cea mai joasă altitudine din Europa. Considerăm că în primul rând neglijența dar și lipsa de informare a localnicilor cu privire la incendiile de vegetație au condus la acest dezastru ecologic.

 Ironia sorții face ca exact evitarea pericolului incendiilor în zonele protejate să facă obiectul unui proiect finanțat prin fonduri structurale, grupul țintă fiind populația locală din zona Cheile Vălișoarei. Este vorba despre Proiectul Activităţi de informare a populaţiei locale şi a turiştilor cu privire la 3 arii protejate din Depresiunea Trascăului , (detalii aici), cofinanțat prin POS Mediu, Axa 4, care dispune de un buget total de 315165 Lei și al cărui Beneficiar este Asociația Biounivers. În luna februarie, 2010, ar fi trebuit să se desfășoare diferite activități de informare și conștientizare, tocmai pentru a se evita producerea incendiilor de vegetație cauzate de curățirea terenurilor agricole de la începutul primăverii. Din păcate acest Proiect este blocat din decembrie, 2009, de modul diferit de interpretare a legislației achizițiilor publice a Ministerului Mediului și Pădurilor – Finanțatorul proiectului și, respectiv, ANRMAP – autoritatea competentă în domeniu. Chiar dacă sunt banii, chiar dacă există oameni care sunt dispuși să facă ceva pentru natură și protejarea mediului, încă odată sistemul blochează aceste eforturi. Rezultatul este un adevărat dezastru ecologic, care ar fi putut fi evitat.

Mai multe  fotografii (da click aici

Reactii din presa:

http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/90_de_hectare_din_aria_protejata_Cheile_Valisoarei_distruse_intr-un_incendiu_0_234576588.html

http://greenblog.descopera.ro/2010/03/31/incendiile-de-vegetatie-distrug-ecosisteme/

http://alpinet.org/main/stiri/stiri_ro_t_incendiile-de-vegeta539ie_id_5044_zone_0.html

Eternal sunshine of the spotless mind

 

 

Un film de dragoste cu Jim Carrey – Ace ventura – Detectivu lu pește nu mi se părea o idee prea intersantă. În memoria mea acest actor a rămas, cel puțin până la acest film, ca și un actor de comedie, care se scălâmbăie în toate felurile, cu o mimică și pantomimică ce îmi amintește de Stan din Stan și Bran.

Totuși a făcut un rol remarcabil, iar alături de Kate Winslet au jucat o peveste de dragoste care mi-a plăcut foarte mult…. și nu datorită faptului că am văzut-o de Sf. Valentin.

Filmul  Eternal Sunshine of the Spotless Mind este un psychological – drama cu ușoare accente science-fiction dar și o poveste de dragoste foarte reușită. O poveste din genul: dragostea învinge întotdeauna. A luat Oscar pentru scenariu în 2005 iar Kate Winslet a primit, pentru acest film, nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun rol femin.

Joel și Clementine se întâlnesc la malul mării, este dragoste la prima vedere. Este aceea întânire care știi că îți va schimba viața, un moment pe care, atunci când îl trăiești, realizezi că toată viața ta de până atunci  a avut ca scop și s-a derulat doar ca să ajungi în acel punct.  Amândoi realizează acest lucru… Clementine, fata impulsivă, băgăcioasă, volubilă, Joel, liniștit, ușor timid, vorbește puțin… Clementine  îi și spune lui Joel: mă voi căsătorii cu tine, imediat după ce fac cunoștiință.

A doua zi dimineață hotărăsc să se mute împreună…

Apoi intră genericul  de început  și se schimbă totul.

Cei doi sunt, de fapt, un fost cuplu, care au hotărât, mai întăi ea apoi și el, să apeleze la serviciile unei firme de brainwashing, firmă care oferea servicii de ștergere din memorie a partenerului. Povestea lor de dragoste anterioară este prezentată în plin proces de erasing Clementine, când toate amintirile lui Joel legate de Clem erau șterse. Procesul se derulează backwards –  de la ultima ceartă la prima întâlnire.  Subconștientul lui Joel realizează și se opune acestui lucru, încercând să ascundă amintirile cu Clem în cele mai ascunse colțuri ale minții. Dar tehnologia…. le găsește și acolo iar când procedura se încheie Joel se trezește dimineața, cu totul alt om, fără nici o urmă de …Clem în mintea sa… și merge să se plimbe pe malul mării și întâlnește o fată de care se îndrăgostește la prima vedere…. pe Clementine.

O poveste care confirmă teoria sufletului-pereche și a persoanei predestinate, o demonstrație a declarației: chiar dacă m-aș mai naște o dată tot pe tine te-aș iubi.

Titlul filmului este un citat:

How happy is the blameless vestal’s lot!

The world forgetting, by the world forgot.

Eternal sunshine of the spotless mind!

Each pray’r accepted, and each wish resign’d …

Este din poemul lui Alexander Pope, Eloisa to Abelard, publicat în 1717, care prezintă o celebră poveste de dragoste a acelor vremuri.

Heloise, o fată de familie bună, se îndrăgostește de profesorul ei, Abelard – Peter Abelard, un celebru filosof. Cei doi chiar se căsătoresc în secret, însă familia fetei se opune relației, mergând pâna acolo încât îl castrează pe Abelard. Cei doi îndrăgostiți care știau că vor avea un copil, la propunerea lui Abelard, se retrag în 2 mânăstiri și hotărăsc să nu se mai vadă niciodată.

După 12 ani Eloise citește o scrisoare trimisă de Abelard unui prieten și pasiunea dintre cei doi se reaprinde. Are loc un schimb de 4 scrisori în care Eloise și Abelard își scriu despre esența divină a dragostei și despre tragedia lor personală. Este un dialog dureros pentru ambii parteneri iar cele  4 epistole  reprezintă, de fapt, poemul lui Alexander Pope.

Deși au murit la aproape 20 de ani distanță și au fost înmormântați în localități diferite, impresionată de povestea lor, Josephine Bonaparte îi înmormântează unul lângă celălalt, aprope 100 de ani mai târziu.

… dar astea nu sunt din film.

Nu pot să închei fără să amintesc de soundtrack-ul filmului. Binențeles că apare și celebra Oh my darling Clementine , dar tema muzicală o reprezintă piesa extraordinară, reorchestrată și interpretată de Beck (sigur îl știți cu I’m a loser babe), după o piesă a celor de la The Korgis – „Everybody’s Got to Learn Sometime” (1980). Varianta The Korgis aici.

Aici aveți aici și o variantă a piesei, în concert Queen+Zucchero, de la Freddie Mercury Tribute.

… eu prefer varianta lui Beck.

Alte articole despre acest film: aici , aici și aici .

Cântece de munte

Cum în ultimele 2 luni am fost foarte ocupat şi nu am reuşit „să mai umblu pe dealuri”, cum zice tata, mi s-a făcut un dor teribil de munte, de drumeţie, de pădure, de plante, de verde…. de viaţă. … mai ales că am văzut recent şi Avatar-ul. Tema principală din filmul Avatar dă un alt sens expresiei „comuniune om-natură”, mai bine zis „popor Na”vi – natură”, sau, mai plastic… „codru-i frate cu românu”.

Aici fac o paranteză şi găsesc explicaţia pentru care românul se poartă aşa de bine cu fratele lui, codru şi cu natura în general: este cunoscută rivalitatea dintre fraţi, descrisă chiar şi în Biblie (vezi primii copii ai lui Adam şi Eva: Cain şi Abel) când unul dintre fraţi îl omoară pe celălalt pentru că Dumnezeu nu i-a primit jertfa (povestea aici). Tot în aceaşi ordine de idei merg şi la o baladă populară românească, Mioriţa, unde, din 3 ciobani, în unele variante fraţi între ei, doi îl omoară pe al treilea ca să-i ia oile. Deci… dacă „codrul e frate cu românul”, fratele român va găsi un motiv să scape de el. Dar existăm noi

În aşteptarea zilelor când o să se desfacă primii muguri, în aşteptarea de „verde crud” dar şi a timpului liber care să-mi permită ieşiri în natură, m-am gândit să fac un playlist cu cântece de munte. Mai toată ziua de ieri, în timp ce lucram la calculator, am ascultat playlist-uri cu cântece de munţomani de pe trilulilu.

Aici mai fac o paranteză şi spun că farmecul acestor cântece de munte este dat şi de faptul că ele se transmit „de la un foc de tabără la altul” fără a conta foarte mult cine le-a compus. Apoi nimeni, sau foarte puţină lume îşi mai aminteşte de autor, dar cred că mulţumirea acestuia este dată de faptul că şi după 20-30 de ani cântecul este ascultat şi trezeşte aceleaşi emoţii ca la primele audiţii. Câteva dintre hit-urile lui Mărgineanu sunt cântece de munte….

Favoritele mele le puteţi asculta mai jos:

Să cânte muzica… să ardă focul!

(Dă click pe piese şi ascultă )

Pădure nebună  – În cap de listă este Pădure nebună, un cântec pe care îmi doream să îl reascult încă din 11 decembrie, când, de ziua mea, mi-a spus Vasile istoria lui. Am aflat atunci cine l-a compus şi ma bucurat faptul că autorul este inginer silvic, personalitate în domeniu, fost director de RNP, iar versul „o vară-ntreagă m-a ţinut pădurea / cu faţa-n iarbă, cu gândul aiurea” vorbeşte despre vara în care autorul a făcut practică la amenajări forestiere.

Ninge astăzi pentru tine sau Când te scuturi de zăpadă. E acelaşi cântec, interpretări diferite. Cântecul ăsta e pentru Kinga pentru că atunci când apare ea „chiar că se face cald în casă”.

Rău mă dor ochii mă dor – Piesa originala se numeste ,,Balada fulgerata de vant,, compozitia lui Valentin Moldovan iar versurile apartin poetului maramuresan Ioan Voicu. Interpretarea originala este a grupului folk baimarean ,, Orizont 77,, compus din Valentin Moldovan si Ghita Danciu.

Visul

Ţi-am spus adio demult –  Piesa se dedică „unui celebru şi bun coleg de facultate”… ştie el cine … pentru că trebuie să facă acest lucru.

Numai noi

Râpa sau Balada Străinului

Refugiu Diana 

Şi două imnuri foarte frumoase:

 Imnul Pietrei Craiului – ca „să vezi ce înseamnă să fi un munţoman”

Imnul Bucegilor

În încheiere o piesă cu o temă… cinegetică:

Cerbul