Jurnal din mijlocul Pacificului 3 – „Aller Anfang ist schwehr”

            În 3 zile trebuia să-mi fac bagajul, să las lucrurile în ordine în România, să-mi găsesc bilet de avion şi să plec… Era marţi când am primit paşaportul cu viza iar eu trebuia să plec cel mai târziu vineri, ca să pot ajunge până duminică seara în Auckland. Vaporul pleca din port luni dimineaţa la prima oră. Era destul de strâns timpul şi lucrurile „trebuiau să se lege” şi de această dată ca să mă văd plecat.

            Cel mai greu a fost să-mi găsesc bilet de avion în aşa de scurt timp. Mi-am găsit ceva mai convenabil dar cu escale în China sau Australia, ţări în care aveam nevoie de viză şi nici nu se punea problema să obţin aşa ceva de pe o zi pe alta. În cele din urmă, cu ajutorul unui prieten din Oradea, Ciprian, am reuşit să-mi găsesc un bilet de avion pe o rută convenabilă, pe care nu aveam nevoie de viză şi în plus erau şi ore decente între zboruri. Plecam din Budapesta după masa pe la ora 6, aveam o escală la Viena unde stăteam 2 ore, apoi un zbor de 11 ore către Bangkok. În Thailanda mai stăteam 4 ore, apoi un nou zbor de 11 ore până în Auckland, unde ajungeam în jur de amiază ora locală, întrucât mai pierdeam 10 ore diferenţa de fus orar.

            Trebuia să-mi caut o cazare convenabilă în Auckland peste noapte, ceva aproape de port, ca să pot ajunge la ora 8 dimineaţa pentru îmbarcare. De fapt vaporul urma să plece la ora 8 dimineaţa, dar fiind un vapor militar, trebuia să fim prezenţi la 7 dimineaţa la poarta de intrare în unitatea militară din port. I-am scris lui Paul, coordonatorul proiectului Raoul Island să îmi recomande o cazare peste noapte. Răspunsul a venit imediat: „Accomodation is provided. I’ll met you at the airport. Sent me your flight detailes”. Ce drăguţ din partea lui, m-am gândit. În preziua plecării, când cu siguranţă că omul avea 1000 de probleme pe cap (40 de persoane de îmbarcat, echipamente, materiale, provizii pentru 6 luni de încărcat în vapor), el venea să mă aştepte la aeroport şi avea să mă ducă undeva, probabil la sediul DOC, ca să rămân peste noapte… foarte frumos.

            Lucrurile „se legau” şi de această dată şi începeam să realizez că plec…

            Joi, când am plătit biletul de avion şi am avut confirmarea prin e-mail (biletul electronic) că totul este în regulă, am avut primul moment de panică… cum adică să plec pentru atâta vreme la capătul lumii? Să-mi las soţia, părinţii, prietenii, până la urmă lucruri care defineau existenţa mea de până atunci… Trăiam un sentiment de dezrădăcinare…

            Cel mai greu mi-a fost să mă gândesc că voi fi despărţit de Kinga atât de mult timp. Legătura dintre noi era foarte puternică şi mai fusesem despărţiţi pentru perioade scurte de timp. Îmi amintesc că atunci când lucram la ICAS la Cluj şi locuiam în Oradea, plecam luni dimineaţa şi veneam joi sau vineri acasă. Ce voi face acum când trebuie să lipsesc 6 luni de zile? Simţeam că îmi fuge pământul de sub picioare şi simţeam o durere în parte stângă a pieptului… mă durea inima. La propriu…

            În plus mai erau şi părinţii mei. Ştiam cât de mult ţin la mine şi că le va fi foarte greu să mă ştie plecat aşa departe. Mă simţeam într-un fel vinovat că o să produc multă durere în sufletele celor apropiaţi şi multe lacrimi. Mă gândeam cât de greu o să-i fie soţiei mele, mamei mele şi tatălui meu fără mine, dar totodată mă gândeam că plecarea mea a depins de atât de multe ori „de un fir de păr” încât dacă nu ar fi fost voia Celui de Sus nu cred că s-ar fi realizat. Şi dacă El m-a ajutat, cu siguranţă că tot El va avea grijă şi de cei dragi mie ca să ne revedem cu bine la întoarcere.

            Nu îmi era teamă de zborul cu avionul sau de ceea ce voi găsi în Noua Zeelandă. Nu îmi era teamă de cele 3 zile pe vapor sau de vulcanul activ de pe insulă. Mă gândeam doar la faptul că o să-i las pe cei dragi şi că le va fi greu fără mine. O parte din mine începea încet, încet să se desprindă… Aveam impresia că pierd una din sursele de energie, ca şi un motor care nu mai are benzină suficientă. Parcă cineva mă scotea încet, încet din priză.  Cu siguranţă că realizăm un transfer enorm de energie împreună cu cei dragi nouă. Iar acest transfer este şi una dintre sursele care alimentează existenţa fiecăruia dintre noi. Îmi era teamă ca plecarea mea să nu întrerupă aceste conexiuni pe care le aveam cu Kinga şi cu părinţii mei, dar mă gândeam că Dumnezeu va găsi o cale prin care să păstreze „the bound” ( mi se pare că este ca şi „the bound”-ul din Avatar) chiar şi la 18.000 km distanţă. Practic nu este o legătură fizică, iar dacă nu este fizică, canalul şi fluxul nu este influenţat de distanţă. Cu toate acestea aş fi vrut să deschid e-mail-ul şi să văd un mesaj de la DOC de genul: „un cutremur sau o erupţie vulcanică fac imposibilă plecarea spre Raoul Island. Se anulează plecarea. Ne vedem peste 6 luni…”

            Cred că în ziua de dinaintea plecării mi-am pierdut efectiv „direcţia”, cum se zice. Am fost la Alba şi mi-am vizitat părinţii, urma să ne vedem „şi să plângem” a doua zi dimineaţa în Aiud, când ne despărţeam cu adevărat iar eu plecam înspre Budapesta, am fost la socrii să-mi iau rămas bun şi am fost la cumpărături. Îmi amintesc că în toate magazinele lumea era mirată cum de îmi caut tocmai atunci articole de plajă, sandale, pantaloni scurţi, tricouri, când to’i clientii se uită la colecţiile de toamnă-iarnă. Am ajuns acasă la Vălişoara destul de târziu, mai aveam 8-9 ore până să plec şi bagajul încă nu era început. Nu mai ştiam pe ce să pun mâna şi cred că am stat o oră doar să-mi împachetez aparatul de fotografiat. Când am văzut geanta de voiaj desfăcută, gata să „primească” lucrurile mele pentru 6 luni în ea, am realizat cu adevărat că nu mai e cale de întoarcere şi că urma într-adevăr să plec. Atunci m-a cuprins disperarea „dezrădăcinării”, dar încet, încet mă conectam la ceea ce avea să urmeze: drumul până la Budapesta, zborul de 36 de ore cu avionul, Auckland-ul, oamenii noi pe care aveam să-i cunosc, vaporul, insula… Încet, încet căutam alte conexiuni şi „puncte de sprijin” în oameni şi locuri noi. Subconştientul meu accepta „dezrădăcinarea” şi parcă tot mai mult o energie pozitivă, o senzaţie de „totul va fii bine” îşi făcea loc în inima mea.

            Cred că joi a fost momentul în care compatibilitatea dintre mine şi Kinga a avut valori maxime. Eu parcă eram complet debusolat, Kinga avea notat inclusiv şi câtă pastă de dinţi, câte săpunuri sau cât deodorant aveam nevoie pentru 6 luni. Recunosc că bagajul ea mi l-a făcut şi aveam să descopăr abia pe Raoul, când am despachetat, cât de atentă a fost cu toate. S-a gândit şi la cele mai mici detalii, la lucrurile mărunte de care aveam nevoie timp de 6 luni, lucruri pe care le-am descoperit abia pe insulă. Cu siguranţă că împreună cu acele lucruri, „împacheta” şi o parte din inima ei, ca să-mi poarte de grijă şi să fie cu mine, şi aveam să simt zilnic această prezenţa pe tot parcursul şederii mele. Cu siguranţă că şi în sufletul ei avea loc o dramă, şi ea trăia un sentiment de „desprindere”, dar s-a ţinut tare, atunci când eu aproape am cedat. Pe lângă faptul că urma să rămână „singură”, avea să rămână singură cu toate pe cap. Toate problemele nerezolvate şi toate cele care trebuiau să apară în următoarea perioadă rămâneau în sarcina ei. Totuşi în acele momente era nevoie de o minte lucidă, de cineva „tare”, ca să pot duce la bun sfârşit, sau mai bine zis ca să pot începe realizarea visului meu.

            Urma să-mi petrec ultima noapte din următoarele 5-6 luni de zile alături de soţia mea. Parcă nu vroiam să adorm, vroiam să stau treaz şi să trăiesc fiecare clipă, fiecare secundă din această noapte, să mă mai bucur de prezenţa ei lângă mine. Cred că m-am trezit din jumătate în jumătate de oră, şi mă bucuram că de afară nu se vede nici o geană de lumină, pentru că asta însemna că încă nu s-a terminat noaptea. Când s-au ivit zorii, inima mi se făcea tot mai mică la gândul despărţirii dar parcă încet, încet dar tot mai intens simţeam un sentiment de împlinire, de realizare dar şi de nerăbdare, de aventură şi de un necunoscut care se cerea explorat. Porneam cu adevărat pe drumul pe care mi l-am dorit şi pe care l-am ales şi aveam un sentiment că este „drumul cel bun”. Dimineaţa deja eram complet conectat la această aventură. Fără teamă sau emoţie ba chiar cu certitudinea că asta este voia Celui de Sus.

            În Aiud, în timp ce aşteptam maşina ce urma să mă ducă la Budapesta a urmat despărţirea de părinţii mei. Mă uit aproape zilnic la fotografiile din acele momente, în care mama abia îşi stăpânea plânsul iar tata era un om dărâmat. Îmi părea tare rău să-i văd aşa şi ştiam că în sufletele lor drama era mult mai mare decât lăsau să se vadă. Le-am spus să nu-şi facă griji în privinţa mea pentru că  totul o să fie în regulă cu mine şi chiar simţeam asta. 6 luni o să treacă foarte repede şi Dumnezeu ne va avea pe toţi în grija lui şi ne vom revedea cu toţii bine şi sănătoşi la întoarcerea mea. Trăiam o senzaţie de vinovăţie pentru că îi făceam să sufere dar simţeam că plecarea mea este ceea ce trebuia să fac. Această călătorie avea să-mi schimbe viaţa şi îmi amintesc chiar că discutasem cu mama despre asta cu o zi înainte. Poate sunt ca şi eroul principal din Alchimistul lui Paulo Coello, care toată viaţa a visat un loc dintr-o ţară îndepărtată în care era ascunsă o comoară, iar după ce în sfârşit a ajuns acolo a aflat că de fapt o comoară era îngropată exact sub smochinul din curtea sa. Poate că şi eu aveam să descopăr „comoara” pe care mi-am dorit-o atât, fie la Capătul Lumii, fie la întoarcerea în România. La plecare mama mi-a dat o iconiţă la care ştiam că ţine mult, şi ştiam că mă va veghea prin intermediul ei. Acum  o am aşezată la capul patului, alături de câteva fotografii cu Kinga. În fiecare dimineaţă sau seară vorbesc puţin cu aceste „lucruri” şi ştiu că poate astfel are loc un transfer de energie pozitivă către cei dragi mie.

            La ora stabilită maşina a sosit şi am pornit pe primii dintre cei 18.000 de km către Noua Zeelandă…

            Stau şi acum şi retrăiesc acele momente ale „dezrădăcinării” şi în special cele din ziua de joi, preziua plecării. Despărţirea de Kinga, despărţirea de părinţi, despărţirea de locurile, oamenii şi… animalele dragi mie (2 câini şi 10 pisici 🙂 ) , au fost foarte grele, aproape dramatice…

            Dar aşa cum a zis Paul, coordonatorul Proiectului Raoul, la evenimentul înmânării tricourilor de merit celor 8 membrii ai „old team” – echipa veche care a stat 6 luni pe Raoul Island, echipă pe care noi tocmai o înlocuiam: „If it is easy, everybody would do it”. 

Sunday Island, 25.11.2011

Anunțuri

Comentariile sunt închise.