Jurnal din mijlocul Pacificului – 1

         După mai bine de 2 ani de zile în care, împreună cu soţia mea, Kinga ne-am dedicat şi ne-am implicat direct în activitatea de conservare a biodiversităţii din România, relocându-ne „de la oraş la sat”, după finalizarea mai multor proiecte şi activităţi legate direct de protecţia naturii, am ajuns la concluzia că şansele de a aduce o schimbare în mentalitatea co-naţionalilor noştrii în acest domeniu sunt ceva mai mici decât şansele avute de Don Qujote în războiul lui cu morile de vânt.  

            Senzaţia tot mai acută că ”suntem din alt film”, că poate suntem actori de comedie distribuiţi dintr-o eroare într-un film horror, ne-a dat o energie şi o putere de muncă de care nu aş fi crezut că am fi putut vreodată să fim capabili. Programul „normal” de muncă în ultima perioadă, respectiv în ultimii 2 ani: 10-12 ore pe zi, 3 week-end -uri în fiecare lună şi îmi amintesc chiar şi de un Crăciun petrecut la calculator… elaborând Proceduri de funcţionare a UIP J . Şi toate acestea pentru natură, protecţia mediului, pentru o idee în care credem, pentru un ONG care se numeşte Asociaţia Biounivers. Până la urmă nimic nu e greu dacă faci ceea ce îţi place, dar totuşi, când singura satisfacţie pe care o ai este faptul că numai o mică parte din munca ta este ceea la ce ai visat când erai pe băncile facultăţii, vine momentul în care inevitabil, aşa cum zice Kinga, îţi pui întrebarea dacă se merită? … sau măcar vine momentul în care ar trebui să faci un bilanţ, să tragi o linie şi să faci adunări şi scăderi şi să compari rezultatul obţinut cu 0. Să vezi dacă e mai mare sau mai mic… sau mai bine zis, să compari ceea ce ai obţinut cu ceea ce te-ai aşteptat că vei obţine. Cred că asemenea momente există în viaţa fiecăruia şi cu siguranţă că în asemenea momente apare şi decizia de a continua sau de a renunţa.

            Pentru mine acest moment a fost unul revelator, în care am realizat că dacă amândoi am fi rămas la job-urile de la care am plecat, job-uri care nu aveau o legătură prea strânsă cu pregătirea noastră profesională, probabil că am fi câştigat mult mai mulţi bani, dar satisfacţiile profesionale ar fi fost aproape de 0, totuşi destul de apropiate de satisfacţiile profesionale pe care le avem acum, după mai bine de 2 ani de activitate în domeniul pregătirii. Teoretic singurul mare câştig este faptul că ne-am adăugat la CV-uri nişte poziţii şi „job description”-uri… Desigur că ne-am făcut şi multe cunoştinţe, câţiva prieteni noi, dar am pierdut legătura cu alte persoane, din cauza relocării, noroc cu feisbuc-ul, că nu ne-au uitat chiar toţi J. Trăgând linia şi făcând calculele aş putea spune că am făcut 2 ani de voluntariat, în care pentru munca depusă (destul de grea şi destul de multă) am avut mâncarea şi cazarea asigurată…

            Şi cum primii paşi în „long term volunteering”, adică voluntariat de lungă durată, au fost deja făcuţi, am decis că nu este un moment potrivit să renunţăm, ci este un moment bun să continuăm, sau cel puţin unul dintre noi să continue pe acest drum în care nu câştigi nimic altceva decât experienţă şi noi cunoştinţe. Eventual să facem voluntariat de mediu pentru un sistem altul decât cel din România, pentru a face o comparaţie şi pentru a  ne da seama dacă „filmul” în care vrem noi să fim actori există sau nu cumva este doar o închipuire de-a noastră.

            Unul dintre visele mele încă din copilărie a fost să văd Noua Zeelandă, şi încă nu mi-am dat seama de unde s-a născut această dorinţă a cărei neîmplinirea m-a măcinat până la sentimentul de nerealizare în viaţă, indiferent de ce aş fi obţinut, trăit sau simţit până la acel moment. Poate este rezultatul unei imaginaţii prea bogate, alimentată de romanele de aventuri şi în special de cele ale lui Jules Verne, pe care le citeam în vacanţele de vară şi fac aici o paranteză pentru a sublinia că acestea erau primele romane de SF, pe care le-am citit încă din ciclul primar, fără a şti că sunt romane SF, pentru că la data la care Jules Verne îşi scria opera nici una dintre invenţiile de care vorbea în cărţile sale nu existau (submarinul din 20.000 de leghe sub mări, proiectorul foto-video din Castelul din Carpaţi, etc). Îmi amintesc de eroi care navigau spre insule necunoscute, de naufragiaţi în mijlocul Pacificului, de călătorii spre Polul Sud, probabil că aceste întâmplări întipărite adânc în subconştient făceau ca de fiecare dată când priveam Harta Lumi, ochii să mi se oprească undeva în partea dreaptă, jos… Sau poate este predestinare, sau împlinirea unei preziceri a unei clarvăzătoare, Domnica Gârneaţă, care aflată în vizită la părinţii mei când eu aveam doar câţiva ani, mi-a prezis că voi pleca într-o ţară foarte îndepărtată. Lucru destul de greu plauzibil în anii comunismului, în care şansa de a putea pleca din ţară chiar numai pentru a vizita Ungaria sau URSS, ţări comuniste şi vecine cu România, era apropiată de aceea de a câştiga o sumă mare de bani la loz în plic.

            Aşa a apărut ideea de a căuta pe site-uri de volunteering o posibilă oportunitate de a merge în Noua Zeelandă. Căutam o poziţie suficient de lungă, ca şi durată în timp, care să merite un zbor de 36-48 ore cu avionul, o adaptare la un fus orar cu o diferenţă de 11 ore şi mai ales, o investiţie de 1000 – 1500 euro biletul de avion. Am descoperit site-ul Departamentului de Conservare din Noua Zeelandă (DOC), un fel de Agenţia de Protecţia Mediului sau de Ministerul Mediului de la ei, unde erau promovate toate anunţurile legate de poziţii de voluntariat pentru activităţile coordonate de această instituţie publică. De la voluntariat de câteva ore (jumătate de zi) până la poziţii de câteva luni. În funcţie de locaţia, de durata sau de munca pe care trebuia să o faci ţi se oferea  deplasare, masă sau cazare.

            Ideea de a face voluntariat pentru DOC, de a relaţiona într-un fel cu un sistem „de stat” de conservare a biodiversităţii care mi se părea atunci şi mi se pare şi acum după ce l-am cunoscut efectiv, un ideal, ceva la care România nu se prea poate raporta nici măcar ca şi obiectiv pe termen lung, această idee devenea încet, încet un deziderat, un „another right answer” aşa cum zice Dewit Jones vorbind despre fotografie (un subiect fotografic şi o fotografie de excepţie nu au o singură rezolvare, într-o scenă fotografică nu există doar un singur cadru care să îţi taie răsuflarea, sunt mai multe „right answers”, trebuie doar să le cauţi, să priveşti mai cu atenţie şi cu răbdare). Era un alt răspuns corect, o altă soluţie a problemei de a emigra din România, problemă pe care împreună cu Kinga, ne-am pus-o tot mai des în ultimul timp. Celălalt „right answer” era să aplicăm amândoi pentru burse de masterat sau doctorat în domeniul pregătirii noastre şi dacă am fi fost acceptaţi, la finalul studiilor am fi avut, probabil, şanse mai mari de a găsi acolo un loc de muncă în domeniu.

            Deşi părea şi pare şi acum o idee „nebunească”, de a cheltui 1500 euro, de a călătorii jumătate de lume, de a munci o lungă perioadă de timp la 18.000 km distanţă de cei dragi, totul pe nimic, doar pentru cazare şi masă şi doar pentru a relaţiona cu un sistem, această idee „nebunească” a fost susţinută de soţia mea Kinga. Şi dacă pe acest drum la care începeam să mă gândesc, o aveam pe Kinga alături, măcar ca şi sprijin moral (şi aveam să văd mai târziu cât de important avea să fie acest sprijin), tot restul lumii putea să fie împotriva mea, pentru că ştiam că voi ajunge pe acest drum şi îl voi străbate. Acum când mă gândesc la acele momente, momentele incipiente ale acestei aventuri în mijlocul Pacificului, nu ştiu ce a contat mai mult şi ce a fost definitoriu pentru a realiza, până la urmă, un vis. Dorinţa mea, susţinerea necondiţionată, uneori chiar mai mult decât îmi puteam închipui vreodată că aş fi avut nevoie (şi câtă nevoie aveam, chiar fără să îmi dau seama) a soţiei mele, Energia pozitivă pe care o primeam de la Divinitate, sau toate la un loc…

            Am aplicat pentru o poziţie de voluntar pentru 6 luni la Proiectul Raoul Island 2011-2012. Raoul Island, sau Sunday Island cum i se spunea în trecut, este o insulă nelocuită din Arhipelagul Kermadec, fiind cel mai nordic teritoriu al Noii Zeelande. Este situată cam la 1000 km N de Auckland, în Pacificul de Sud, într-un climat subtropical oceanic. Scopul Proiectului Raoul Island, care se derulează deja de vre-o 30 de ani, este de a aduce ecosistemul la starea lui preumană, adică înainte ca primii oameni, polinezienii prin secolul XIII, să fi acostat aici. Eradicarea şobolanilor, a caprelor şi a pisicilor a fost primul pas în acest sens, astfel încât acum insula este „predators free”, adică nu sunt prădători care să ameninţe păsările ce cuibăresc aici sau flora. Nu există aici nici un mamifer, în afară de oamenii care realizează Proiectul Raoul Island şi balenele sau delfini din ocean. În ceea ce priveşte flora, încă se duce o luptă asiduă cu speciile invazive, specii introduse de polinezieni, albi sau alţi colonizatori, luptă la care DOC are nevoie de ajutorul voluntarilor. În principiu, cea mai mare parte a muncii voluntarilor este  „weed control”-ul, adică  plivirea, smulgerea buruienilor-speciilor invazive din flora de pe insulă. De asemenea, monitorizarea diferitelor specii de animale şi plante, curăţirea drumurilor şi a potecilor, activitate administrativă la baza de cercetare şi la staţia meteo, sunt câteva dintre obligaţiile pe care le are un voluntar aici.

            Raoul Island este în „top 7 cele mai greu de locuit locaţii de pe Terra”, şi asta pentru că la momentul actual insula nu este locuită decât de personalul de la baza de cercetare, nu se află pe nici o rută marină sau aeriană, în caz de urgenţă evacuarea se poate face în 6 ore sau … 3 zile, depinde de vreme, dar uneori evacuarea poate ţine chiar 1-2 săptămâni în sezonul ciclonului şi, poate ceea ce este mai important, insula … este un vulcan semiactiv, adică adormit, care mai „fumegă” din când în când şi aruncă cenuşă şi apă clocotită. Aflată exact pe Cercul de Foc al Pacificului, la întrepădrunderea a 2 plăci tectonice, cutremurele sunt destul de frecvente şi de intensitate mare şi să nu uităm de Tsunami J.

            Un loc destul de periculos în care să faci voluntariat….

            Totuşi am aplicat, şi în urma unui proces de selecţie care a constat şi într-un interviu pe Skype, am fost selectat. Începea aventura….

Sunday Island (Raoul Island), 20.11.2011

Anunțuri

2 responses to “Jurnal din mijlocul Pacificului – 1

  1. super,super,super….astept cu nerabdare urmarea!

  2. si parintii tai ti-au fost mereu alaturi!