Category Archives: părerea mea…

Aventura in Pacific 7 – Primul cutremur sau o alta zi obisnuita la locul de munca

O ploaie măruntă ce ţinea de dimineaţă făcea ca jungla subtropicală în care mă aflam să fie şi mai greu de străbătut. Eram complet ud sub pelerina portocalie şi mă gândeam să mi-o dau jos, să-mi scot şi tricoul şi să rămân numai la bustul gol. Deşi ploaia nu se mai oprea şi totul în jurul meu era plin de apă, nu simţeam umezeala, pentru că de 2 săptămâni de când mă aflam aici, pe Raoul Island, corpul meu s-a obişnuit cu cele 95% umiditate din aer pe vreme bună, iar între cele 95% şi 100% cât aveam eu acum pe piele, nu era diferenţă mare.

Era o ploaie caldă, la o temperatură de 24-25 de grade în atmosferă, ploaie ce semănă mai mult ca un duş călduţ, oricum fără nici un risc de a-mi produce vre-o răceală. Era cald şi umed iar singurul disconfort pe care-l simţeam era faptul că pelerina, tricoul, şortul şi rucsacul erau din ce în ce mai grele, fiind pline de apă… sau poate eram doar eu puţin mai obosit, după cele aproape 4 ore de când umblam pe ploaie în junglă.

Terenul era destul de abrupt, iar panta era suficient de mare ca să mă facă să folosesc ambele mâini şi orice punct de sprijin, orice arbore sau colţ de stâncă pentru a putea urca. Înclinarea terenului făcea şi mai dificilă înaintarea mea printr-o junglă în care etajul inferior de vegetaţie era format din ferigi uriaşe printre care abia te puteai mişca, iar etajele superioare erau formate din arbori seculari, pe alocuri doborâţi de vânt.

După ce mai bine de 3 ore am urcat panta abruptă, tocmai ajunsesem pe culmea unui deal. Intrasem într-o zonă devastată de ciclonul de acum 3 luni, unde arbori de cel puţin 1 m în diametru și mai bine de 20 m lungime erau culcaţi la pământ, între nişte ferigi care erau mult mai înalte decât mine. E          Eram într-o formaţie de 3 persoane, cam la 10-15 m unii de alţii, iar înaintarea trebuia să fie cât de cât în linie. M-am căţărat pe un trunchi uriaş ce era căzut exact transversal pe direcţia mea de mers şi de la cei 3-4 m de deasupra solului încercam să ghicesc printre ferigi unde sunt ceilalţi colegi din echipa mea. Mă foloseam de aceste trunchiuri de arbori doborâţi pentru că, deşi era mai greu să mă caţăr pe ele, şi o făceam de obicei în zona în care rădăcina era smulsă din pământ, odată ajuns sus, deasupra ferigilor, puteam să merg ca şi pe o bârnă puţin mai lată, mai bine de 20-30 de m, cât era trunchiul de lung. Datorită ploii, eram foarte atent pentru că trunchiul era umed, pe alocuri putea să fie putrezit şi putea să nu mai susţină greutatea mea, iar o cădere de la 2-3 m, înapoi în ferigi nu era prea plăcută… La fiecare pas pe trunchi mai foloseam un punct suplimentar de susţinere, agăţându-mă cu mâna de vre-o creangă. Căţărat pe trunchiul gros, cu mâna pe o creangă destul de solidă, fiind exact pe culmea dealului, priveam în direcţia de unde am venit, pe panta abruptă şi încercam să caut cu privirea celelalte pelerine portocalii, să văd cât de departe sunt de mine şi dacă nu cumva am timp de o pauză scurtă.

Brusc simt cum trunchiul se scutură puternic de parcă ar fi viu, ca şi un cal care vrea să-şi trântească jocheul, mâna îmi zboară de pe creanga umedă şi deşi cu o clipă în urmă eram în poziţie verticală şi priveam pădurea, acum văd numai cerul în faţa ochilor. Realizez că deja sunt în aer şi că imediat urmează contactul cu solul… sper că măcar ferigile să mai amortizeze căderea şi îmi trece prin cap gândul ca nu cumva să nimeresc exact cu spatele pe vre-o creangă sau pe vre-un bolovan. Încerc să mă răsucesc spre partea dreaptă, astfel încât umărul şi nu coloana vertebrală să preia eventuala lovitură. Aud cum ferigile trosnesc sub greutatea mea, aud un strigăt de care îmi dau seama că este al meu, apoi aud o bufnitură puternică, dar nu simt nimic. Mă rostogolesc de 2 ori printre ferigi şi îmi dau seama că deja am ajuns pe pământ. Încet, încet îmi simt acea partea a corpului care a fost prima dată în contact cu solul şi care a amorţit instantaneu de la şocul loviturii. Practic m-am auzit căzând, iar lovitura o simţeam abia acum. Încercam să-mi dau seama cum de am alunecat de pe trunchi când simt că pământul se scutură din nou, de data asta mult mai slab ca şi acum câteva secunde şi imediat aud un huruit puternic undeva pe celălalt versant. Era zgomotul făcut de câţiva bolovani imenşi lovindu-se de arbori în căderea lor pe versant. Îmi dau repede seama că a fost un cutremur şi o replică, iar pe mine m-a prins în cel mai prost moment, căţărat la 2-3 m pe un arbore căzut la pământ. Încerc să-mi mişc mâinile, picioarele, gâtul …sunt în regulă. Câteva zgârieturi şi un umăr bătucit puţin. Am avut noroc… bine că n-am nimerit pe vre-o creangă sau pe vre-o piatră mai mare. Staţia radio prinsă la cureaua rucsacului, care în cădere nu s-a desprins de pe mine, mă dezmeticeşte complet.

          – Mihai, aici Brooke, mă auzi?

          – Da, Brooke, te aud. Sunt în regulă, nu-ţi fă griji. Nu am nimic…

          Brooke este coordonatoarea echipei din care fac parte şi mă gândesc că poate o fi auzit strigătul meu şi acum vrea să vadă dacă nu am păţit ceva.

          – Da… mă bucur, îmi răspunde pe un ton din care îmi dau seama că de fapt nu eu eram motivul care o îngrijorează. Încep să mă simt prost, sunt într-o echipă, iar primul lucru pe care l-am zis după un cutremur a fost că sunt ok. Nu m-a interesat de soarta celorlalţi.

          Brooke continuă:

          – 40 m, Vest de unde te afli, este Heather, care are nevoie de ajutor.

Heather este cealaltă colegă a noastră şi trebuia să fie undeva la 10 -15 m în stânga mea.    

              – Este agăţată pe marginea unui abrupt şi trebuie să te duci să-i arunci coarda, spune Brooke pe un ton atât de imperativ încât îmi dau seama că este într-adevăr o situaţie dramatică. Eu sunt singurul din echipă care are în rucsac o frânghie, o coardă de alpinism, pentru situaţii deosebite şi realizez că în cazul în care aş fi fost eu în locul lui Heather, puteam să rămân mult şi bine agăţat, până venea cineva de la Bază cu o altă frânghie, să mi-o arunce.

          Încep să evaluez situaţia şi în timp ce îmi croiesc drumul printre ferigi către Vest, primul lucru pe care-l fac este să văd dacă doar Heather are nevoie de ajutor. Pe celălalt versant de unde am auzit bolovanii rostogolindu-se este cealaltă echipă, Echipa B, de care nu ştiam nimic. Iau staţia de radio şi încerc să o prind pe Brooke:

          – Brooke, recepţionezi? Am pornit înspre Heather. Tu eşti în regulă, ai păţit ceva? Ai cumva informaţii despre cei din Echipa B?

          Radioul rămâne deschis pe Canalul 19, pe care comunicăm de obicei, dar nici un răspuns… Între timp ajung într-un punct de unde pot să o văd pe Heather cam la 30 de m sub mine şi mult lateral dreapta. Trebuie să ajung deasupra ei, apoi să găsesc un arbore mai mare sau un bolovan de care să leg coarda şi abia apoi să i-o arunc. Aşa cum ni s-a făcut instructajul la cursul de alpinism şi căţărare: în cazul în care trebuie să salvăm pe cineva prima regulă este să nu faci pe eroul. Nici într-un caz să nu arunci frânghia dacă nu este bine ancorată, bazându-te pe faptul că o poţi ţine tu cu mâinile. Dacă cineva încearcă să facă pe eroul, adică să nu respecte procedurile de salvare, de obicei rezultatul nu este o persoană salvată ci 2 victime. Aşa că mai aveam nevoie de cel puţin 10 minute să ajung deasupra prăpastiei, să leg frânghia şi abia apoi să o arunc. În acest timp o vedeam pe Heather care se afla deasupra unui perete vertical, pe o mică porţiune cu vegetaţie care nu era aşa de înclinată. Şi când spun că nu era de înclinată mă refer la faptul că nu era la 90 de grade ci numai la vre-o 75 de grade, oricum o porţiune de teren pe care nu puteai sta decât dacă aveai 4 puncte de sprijin, adică şi cele 2 mâini şi cele 2 picioare. Ghinionul ei a fost că din locul unde a aruncat-o cutremurul, undeva exact în buza versantului, a alunecat pe ferigile umede vre-o 20 de m fără a întâlni pe traseu nici un arbore sau creangă mai sănătoasă, de care să se ţină. S-a oprit în câţiva bolovani de deasupra peretelui vertical, perete care nu mai era acoperit de vegetaţie. Vedeam cum încearcă cu disperare să se lipească de peretele înclinat, pentru ca centrul ei de greutate să fie cât mai aproape de sol, cum mâinile îi caută cu disperare orice rădăcină de ferigă, orice colţ de stâncă sau orice … fir de iarbă de care să se ţină. Nu îi văd rucsacul în spate, probabil şi l-a pierdut în timp ce aluneca sau poate i-a dat drumul în prăpastie. Îmi dau seama că nu are staţia radio la ea, care de obicei e prinsă de una dintre curelele de la rucsac şi nu cred că a auzit conversaţia mea cu Brooke. O strig şi-i spun să nu se mai mişte, să stea liniştită că urmează să îi arunc o frânghie. Îşi ridică privire şi mă vede dar realizează că mai are destul de aşteptat până să ajungă la ea frânghia salvatoare.

          – Aş… cam avea nevoie de ajutor, îmi spune pe un ton care seamănă cu tonul pe care-l foloseşte o femeie din România când roagă pe cineva să o ajute cu bagajele. Deşi e la câteva … fire de iarbă de o căzătură care-i poate fi fatală, păstrează încă o „mândrie” pe care am văzut-o la toate femeile de aici. Să nu cumva să dea impresia că ar avea nevoie de ajutor, pentru că se simt ofensate.

          Îmi amintesc cum în primele zile aici pe Raoul am încercat să o ajut pe o tipă care căra singură… un frigider şi aproape că a făcut o scenă că ea poate şi singură, deşi o vedeam că aproape îi ieşeau ochii din orbite ridicând şi trăgând de frigiderul acela. Aici femeile sunt mai … „bărbătoase” înţelegând prin asta că vor să fie egale cu bărbaţii şi în ceea ce priveşte forţa fizică … mă rog, cam ciudat, dar aşa e aici. Oricum, nu ar cere ajutor nici în situaţii de genul celei în care mă aflam acum.

          – Îţi arunc imediat frânghia. Trebuie să ajung deasupra ta, o să o ancorez şi o arunc. Nu te mişca! Eşti în regulă? Te-ai rănit?

          În loc de răspuns o văd pe Heather cum încearcă şi mai aprig să iasă din situaţia asta. Nu ştiu dacă e disperarea şi faptul că mai dura ceva timp până ajungeam deasupra ei să-i arunc frânghia sau e dorinţa de a demonstra că poate să se descurc singură, fără ajutor.

          Între timp sunt preocupat de cei 20-30 de metri pe care-i aveam de parcurs şi mă concentrez să îmi menţin echilibru pe marginea versantului, să nu alunec cumva şi să ajung şi eu lângă Heather. Între timp aud în staţia radio convorbirea dintre Brooke şi Echipa B, de pe celălalt versant, de care eram îngrijorat. Erau în regulă, se pare că din cauza ploii nu au urcat foarte sus, s-au oprit undeva mai în vale şi erau chiar în pauza de prânz când i-a prins cutremurul. S-au adăpostit după câţiva arbori mai groşi dar pietrele şi bolovanii căzuţi de pe versant nu au mers în direcţia lor.

          În timp ce parcurgeam ultimii m până la locul unde mi-am propus să leg frânghia, mă gândeam dacă merită să-ţi rişti viaţa pentru câteva … plantule, fie ele chiar specii invazive.

            Programul de eradicare a speciilor invazive, adică „weeding-ul” sau plivitul – smulsul buruienelor, este activitatea principală pe care o făceam de 2 săptămâni, 4 zile pe săptămână, 8 ore pe zi. Reprezenta combaterea speciilor invazive cu scopul de a readuce ecosistemul forestier din Raoul Island, respectiv pădurea subtropicală, la starea lui preumană, adică înainte ca primii colonişti să vină aici.

          Primii oameni care au pus piciorul pe Raoul au fost polinezienii prin secolele 13-14, apoi albii la sfârşitul secolului 18. În încercarea lor de a se stabili aici, încercare care a eşuat de fiecare dată, insula fiind şi acum nelocuită, oamenii au adus diferite specii de plante, de la pomi fructiferi ca citrice, piersici, floarea pasiunii, buttercup, etc., la specii repede crescătoare care erau folosite la împrejmuiri (un fel de gard viu care înconjura ţarcurile animalelor domestice) ori diferite specii de legume. Toate aceste plante s-au sălbăticit după plecarea oamenilor, au devenit specii invazive deoarece au capacitatea de a schimba ecosistemul, iar eradicarea lor a devenit obiectul muncii noastre. Controlul acestora se face în cadrul unui program de 50 de ani, program început în 1975, care consta în împărţirea insulei în parcele şi parcurgerea fiecărei parcele o dată sau de 2 ori pe an. Parcurgerea se făcea de echipe de voluntari şi rangeri, care practic se plimbau prin pădure aliniaţi, la o distanţă de 8-10 m unul de celălalt şi smulgeau orice puiet de specie invazivă.

           Zonele, unde au fost descoperite în trecut plante mature, capabile să înflorească şi să producă seminţe, au fost denumite puncte de infestare, fiind marcate şi pe hartă şi pe teren cu o bandă de culoare roz. Aceste puncte de infestaţie erau cercetate foarte amănunţit, întrucât fructele unor specii ca buttercup sau floarea pasiunii putea germina şi după 5-10 ani de când planta mamă a fost extrasă. Practic pădurea subtropicală trebuia parcursă. Unde era un punct de infestare cercetam mai atent şi de obicei acolo găseam exemplare de specii invazive, iar în cazul în care găseam o plăntuță în alt loc, acela era un „random”, adică un ocazional. Aceştia erau foarte rari, iar de 2 săptămâni de când începusem nu găsisem nici măcar unul. Era mare realizare să găseşti un „random” aici, mai ales că parcela pe care o parcurgeam acum era parcursă pentru a doua oră în acest an.

          Totuşi nu cred că se merită să îţi pui viaţa în pericol pentru aşa ceva… Dacă nu ar fi fost cutremurul toate ar fi fost în regulă, pentru că deja eram la limita parcelei, iar zonele cu adevărat greu accesibile, cum este zona prăpastiei unde se afla Heather, nu trebuiau parcurse. Dar cutremurul ne-a prins exact în cel mai prost moment…

          În timp ce mă gândeam la aceste lucruri am legat frânghia de un arbore sănătos şi încercam să-mi dau seama cam unde este Heather, să arunc frânghia cât mai aproape de ea. De ceva timp, de când am ajuns chiar deasupra ei, nu o mai vedeam, fie pentru că conformaţia terenului era în aşa fel încât nu aveam contact vizual, fie că poate reuşise să plece de acolo sau, Doamne fereşte, chiar căzuse. Am exclus imediat ultima ipoteză pentru că nu am auzit-o strigând, iar în timpul unei eventuale căderi acest lucru trebuia să-l facă chiar şi involuntar.

              În timp ce căutam un loc cu vizibilitate mai bună, tot dând ferigile uriaşe la o parte să pot vedea mai bine, mi se pare că aud mişcare undeva la 5-6 metri de mine, cam pe aceeaşi curbă de nivel. Zgomotul părea făcut de deplasarea unui animal destul de mare iar cum noi eram singurele mamifere de pe insulă mi-am dat seama că nu putea fi decât Heather. Fac câţiva paşi în direcţia aceea şi deodată ferigile se desfac şi în faţa mea apare Heather. Eram cam la 3 paşi unul de celălalt şi între noi, tocmai ieşit la lumină de sub protecţia ferigilor… un „random” de buttercup de vre-un metru şi jumătate, aproape de maturitate. Pe feţele amândurora s-a afişat o bucurie a cărei cauză era dublă: Heather tocmai ieşise dintr-o situaţie care putea să-i fie fatală şi în acelaşi timp am descoperit o specie invazivă care nu se afla într-un punct de infestaţie cunoscut şi marcat, adică un „random”, primul nostru „random” de 2 săptămâni, ba mai mult, dacă nu o extrăgeam acum, în 2-3 luni planta înflorea şi fructifica dând naştere la câteva sute de seminţe.

          Aproape am uitat de situaţia limită în care colega mea se afla mai devreme şi am trecut repede la treabă. Am luat coordonatele GPS şi am înregistrat punctul unde am găsit planta invazivă şi între timp am discutat foarte puţin despre momentele dramatice de mai înainte. Heather mi-a spus doar că a reuşit să se ţină cu mâinile de ferigi şi a găsit cumva o creangă mai sănătoasă de care s-a sprijinit mai bine. Apoi tot mergând cu atenţie şi aproape târâş pe curbele de nivel a ieşit sus. Nu mai ştia unde sunt eu, iar faptul că ne-am întâlnit şi am găsit „random”-ul a fost pur întâmplător.

          Între timp a ajuns şi Brooke la locul unde eram noi şi ne-am bucurat împreună de marea realizare a zilei de azi: găsisem un „random”. Terminasem cu munca pentru acea zi deoarece eram pe o parcelă care nu putea fi parcursă după cutremure, datorită pantei mari şi a instabilităţii terenului. Aşa e procedura iar procedura trebuie respectată.

          Am mai stat puţin şi am luat prânzul în fugă pe o ploaie ce nu s-a oprit de dimineaţă, discutând despre planta pe care tocmai o găsisem. Cutremurul, salvarea lui Heather, erau deja pe planul al doilea. Am comunicat la staţia radio către Bază că găsisem un „random”, iar discuţiile de la cină din acea zi s-au concentrat în jurul acestui subiect. S-a concluzionat că găsirea „random”-ului a fost „team work”, adică muncă de echipă şi nici o persoană anume nu are meritul pentru această descoperire. Heather a alunecat, Brook a văzut şi m-a trimis pe mine după ea, apoi ne-am întâlnit şi am dat peste buttercup.

          Obiectivul principal aici este programul de eradicare a speciilor invazive, iar riscurile la care ne expunem zilnic aici pe insula Raoul, loc aflat în „top 7 destinaţii cele mai periculoase de pe Terra” sunt riscuri pe care ni le-am asumat. Cutremurele aproape săptămânale, ciclonul de două ori pe an, terenul accidentat şi instabil pe care trebuie să facem „weeding” zi de zi, posibila erupţie a vulcanului semiactiv de pe insulă şi posibilitatea unei evacuări de urgenţă abia în … 3 zile, izolarea pe o insulă nelocuită, toate acestea sunt insignifiante când găseşti un … „random”.

* Notă: marea parte a celor relatate în acest post sunt pură ficţiune. O ficţiune bazată însă pe unele întâmplări reale, dar mult mai puţin dramatice decât cele descrise mai sus.

            În imagine se află autorul acestor rânduri, împreună cu primul „random” descoperit, un exemplar de brasilian buttercup flower.

Anunțuri

Festivalul de folk Ziua de Mâine – ediția a VI-a – 2010

Pe scenă cu un Vali Șerban, director și prezentator al Festivalului, mult mai puțin în formă decât anul trecut, dar parcă a ieșit mai bine așa, debuta  vineri, 12.11.2010, la Alba Iulia, a VI-a ediție a Festivalului național concurs de muzică folk „Ziua de mâine”.

Am remarcat încă din foaierul Casei de Cultură un loc dedicat lui Adrian Păunescu, unde, sub o fotografie a Poetului, stăteau câteva flori și câteva lumânări aprinse.

Am reușit să ajung doar la prima seară a Festivalului, seara de vineri, dar am remarcat calitatea acestui eveniment care crește de la un an la altul. Mă refer aici și la prestația concurenților dar mai ales la organizare, capitol la care Consiliul Județean Alba și Casa de Cultură a Sindicatelor au făcut o treabă excelentă. Și asta nu e doar părerea mea ci și a unor artiști invitați în recitaluri cu care am discutat. Nu prea îmi stă în obicei să apreciez instituții ale statului sau orice altă entitate care primește bani de la bugetul de stat, adică și de la mine din buzunar, dar se pare că la CJ Alba este o echipă de tineri entuziaști și… poate vă vine să râdeți dacă vorbim de bugetari… dar și profesioniști, care, dacă sunt lăsați să-și facă treaba, o fac chiar foarte bine. (vezi și alte evenimente organizate sub brand-ul Consiliul Județean Alba). Remarc și mult mai buna prezență în on-line față de anul trecut a festivalului (chiar a citit cineva ce am scris anul trecut despre slaba mediatizare în on-line a evenimentului !?), pe lângă partenerii on-line media Forever Folk  și FolkBlog, festivalul a avut dedicat site propriu: http://www.folkalba.ro/ , unde  festivalul s-a văzut on-line și LIVE. Chiar că e o mare realizare față de anul trecut, când abia apărea la un search pe Google. Unde mai pui că anul ăsta și preselecția s-a făcut on-line. A fost montat și un ecran în fața Casei de Cultură, iar cei care nu au prins loc în sală au avut posibilitatea să vizioneze transmisia LIVE a festivalului.

Dar să revin la concurs….

Dintre concurenți mi-au plăcut Laura Todică și Alexandra Sidor dar și grupul Icarus, cei care au deschis festivalul.

Față de ediția de anul trecut, am remarcat cum a „crescut” grupul Noi, Titus Constantin și Iulia Mitrea (despre care am scris și aici), care au sunat mult mai bine, fiind parcă mult mai ”rodați” și mai în formă, de la un concert la altul. Veniți în recital din postura căștigători ai ediției de anul trecut, Titus și Iulia au căștigat cam tot ce se putea căștiga la festivalurile de folk pe unde au participat în ultima perioadă, inclusiv cea mai importantă distincție de acest nivel, respectiv locul I la Festivalul de folk Om Bun, ediția 2009. Așa cum spunea și Titus: „anul trecut ne-am bucurat că am câștigat la Alba Iulia pentru că, așa cum este tradiția, căștigătorii sunt invitați în recital la ediția din anul următor, și așa, acum avem ocazia să vă cântăm mai multe piese”. Recitalul l-a deschis Iulia, cu o doină culeasă din zona folclorică Covasna- Întorsura Buzăului, o doină ”de cătănie” care i-a pus foarte bine în valoare vocea. Piesele „Se plâng de mine îngerii” și „Fericire simplă”, cu care au câștigat ediția de anul trecut dar și „Luna în cascade” sau „Doar noi doi” au fost foarte apreciate de public. Ultimele 3 piese, au fost incluse între cele 16 piese ale albumului „Liber”, lansat de Titus Constantin în primăvara acestui an.

Mi-au plăcut foarte mult cei de la Noi și, așa cum remarca și Vali Șerban, Generația a IV-a a folkului românesc este pregătită să preia ștafeta de la cei deja consacrați.

În recital au urmat cei de la Plus Noi, un grup format din 4 tineri „de prin munții județului Alba”: Stelian Petrescu – Padre, Sebastian Kincses – Talisman, Victor Surugiu – Laureatul, Adrian Puiulet – Axante. Anul trecut, cu ocazia ediției din 2009 a Festivalului „Ziua de mâine”, ei și-au lansat primul lor material discografic „Cântece crude”, în care sunt incluse piese din genul cântecelor „din jurul focului de tabără”. În recital au cântat câteva piese de pe acest album, favorita mea este un imn, „Rebelii și codru”, dar și piese care vor fi incluse în următorul album, „Demidulce”, piese de o factură ușor umoristică, cum sunt: „In dă ghetto” sau „Amor (a la mexicana)”, iar după ce au fost rechemați pe scenă de public la „bis”, piesa „No hai să merem la Câmpeni”. Cele două recitaluri, ale celor de la Noi și a celor de la… Plus Noi (vă dați seama că au fost în jurul aceluiași foc de tabără la proba artistică a Concrsului de sporturi montane Trofeul Cheile Vălișoarei – 2010 – detalii aici) au dovedit că Generația a IV-a a muzicii folk chiar are potențial și, mai ales, este capabilă să readucă din nou publicul către muzica folk, „muzica poeziei și poezia muzicii”.

Cred că seara de festival se putea termina foarte bine aici, recitalurile fiind foarte bine primite de public și chiar dacă au avut doar rolul de a-l „încălzi” pentru Mircea Rusu Band sau Ducu Bertzi , care urmau, prestația celor de la Noi și Plus Noi au chiar „supraîncălzit publicul”, consacrații fiind nevoiți să depună mult efort pentru „a se ridica” la nivelul prestațiilor așa-zișilor începători. Chiar am vrut să plec după cele 2 recitaluri, pentru a rămâne cu o impresie frumoasă după prima seară. Totuși am mai stat la Mircea Rusu Band, care a cântat și cu Alexandra Ungureanu, da… Alexandra Ungureanu, cea pe care o auziți și în cluburile în vogă sau în Radio Top 20 Hit.

La recitalul lui Mircea Rusu aș vrea să-i remarc pe cei 2 instrumentiști care l-au însoțit și nu în ultimul rând pe Alexandra Ungureanu. Chiar dacă se temea să nu fie considerată „un intrus” în muzica folk, așa cum chiar ea spunea, Alexandra a avut o reprezentație de excepție. O prezență scenică foarte plăcută, o ținută chiar haioasă (rochie albă trei sferturi și teniși), Alexandra a interpretat admirabil și muzică folk. Vocea ei extraordinară, dar cred că și un suflet sensibil, s-au remarcat la toate melodiile interpretate, dar în special la „Câmpuri aurii”, o melodie cu care ne obișnuise Narcisa Suciu. Dacă vorbim de Mircea Rusu Band, vorbim sigur de „Omu bun și pomu copt”, „Iarba verde de acasă” sau alte hituri din regiunea etno, melodii care, așa cum a arătat artistul vineri seara, sună minunat în variantă folk. Chiar mi-ar place să cred că în varianta aceasta au fost compuse și numai rațiuni de ordin …. financiar au făcut ca ele să fie reorchestrate într-un gen cu mai mare priză la publicul de masă. Mircea Rusu a vorbit foarte mult și foarte frumos și așa cum remarca și Alexandra Ungureanu, destul de emoționată, „este greu să vorbești după Mircea Rusu”.

Mi-a plăcut foarte mult o poezie pe care a recitat-o Mircea Rusu, o poezie pe care a scris-o „pe vremea când era tânăr, și, ca orice tânăr se credea poet și mai mâzgălea versuri pe hârtie”. Din păcate nu i-am reținut titlul dar mi-a plăcut foarte mult o metaforă, de fapt un diagnostic: „acest tânăr a murit de fractură de suflet…”. Minunat.

Nu am mai stat la Ducu Bertzi, și cel mai mult regret că nu am reușit să ajung sâmbătă la recitalul lui Marius Matache, venit la Alba Iulia într-o … triplă calitate: membru al juriului, cantautor invitat în recital și … corespondent Foreverfolk.

 … și îmi pare tare rău că mi-am lăsat acasă aparatul foto… mai puneam și niște imagini…

UPDATE

Căștigătorii Festivalului concurs de muzică folk „Ziua de Mâine” – ediția a VI-a – 2010:

click aici sau click aici

De la un cardiac, cordial – A plecat Poetul

muzica … de la Sică.

Prima dată am auzit de Adrian Păunescu vorbindu-se în șoaptă. Mama îi spunea tatălui meu ”…  a fost pe la noi ieri, mi-au zis fetele de la librărie. A cumpărat niște cărți …  restul au fost retrase de editură. … Securitatea a  întrebat de el, e căutat de aproape 4 luni …. sigur e în județ… am auzit că e la Râmeț, la mânăstire.” La noi în casă când se vorbea în șoaptă se vorbea despre Ceaușescu și se critica regimul. Ai mei se fereau de mine, ca nu cumva să spun pe la școală ce aud acasă. Atunci am înțeles că Adrian Păunescu este un scriitor căutat de Securitate, la fel ca Ioan Alexandru și  alți câțiva, care,  atunci când își lansau câte o carte în Alba Iulia, mai  treceau și pragul casei noastre. Și eu nu aveam voie să spun la nimeni. Era anul 1986, Cenaclul fusese interzis din 1982, iar Păunescu era pe lista neagră a Securității lui Ceaușescu.

Apoi l-am descoperit și  în bibliotecă. Se uita la mine de pe ultimul raft, raftul cu cărțile cele mai valoroase și … destul de rare la acea vreme. Cărți care erau editate și apoi imediat erau retrase pentru că autorul nu mai era agreat de regim. Erau acolo Mircea Eliade cu Istoria credințelor și ideilor religioase, era Marin Preda cu Cel mai iubit dintre pământeni, era Ion Lăngrănjan cu Fiul Secetei, Ion Alexandru și încă câțiva. Dintre toți se remarcau 4 volume groase, format mare, cu coperți negre, pe care era scris, cu litere de mână: Adrian Păunescu. Erau cărțile care, atunci când lipseau, le găseam pe noptiera de la patul tatălui meu. Și tot din ele mai recita tata, tot în șoaptă, atunci când era vre-un eveniment la noi în casă și mai veneau prieteni sau rude.

Aud pe mulți spunând că a fost Poetul de Curte al familiei Ceaușescu. Că avea rol important în Cântarea României și că dedica ode mult iubitului conducător. Nu știu câți își mai amintesc de rigorile acelui regim. Să publici în 1986, când cenzura comunistă semăna cu Inchiziția Spaniolă, o poezia ca Opinia mea, nu era numai un manifest anti-sistem, ci era chiar o mică revoluție. Legat de realația lui cu Securitatea, îmi vine în minte o întâplare poevestită recent  de Dumitru Graur, coleg cu Păunescu la revista Flacăra:

Într-o toamnă friguroasă, prin 1987, când Poetul era urmărit asiduu de Securitate, Dumitru Graur și Păunescu au mers la un meci de fotbal în Ștefan cel Mare, juca Dinamo acasă. În pauză au fost invitați la Protocol, la un ceai cald. Acolo era și generalul Nuță, șeful Securității și a spionajului lui Ceaușescu. Foarte jovial, Nuță la întrebat pe Păunescu, de cum a intrat în îcăpere:

 –  Vă salut tovarășu’ Păunescu! Nu v-am mai văzut de ceva vreme. Ce mai faceți, tovarășu’ Păunescu?

la care Păunescu a replicat:

– Ce bine că v-am întâlnit, tovarășu’ general. Chiar vroiam și eu să vă întreb: – Ce mai fac eu, tovarășu’ general?

Cu poezia lui Adrian Păunescu am intrat efectiv în contact abia după ce am terminat clasa a IV-a. Drept recompensă pentru că am luat premiul I, părinții mi-au cumpărat un nou pick-up. Era ceva Made in RDG, că cel rusesc se stricase și nu mai aveam la ce să ascult Poveștile. Pe vremea aia se ascultau numai vinil-uri… Discul cumpărat odată cu pick-up-ul, tot pe sub mână că atunci fusese și lansat și retras de pe piață, era Adrian Păunescu recită din poeziile sale. L-am ascultat și pot să spun că, deși nu înțelegeam mare lucru din poezia de factură socială, națională sau de dragoste, am rămas fascinat. Stăteam cu coperta discului în mână, unde era și o poză a Poetului și eram fascinat de modul cum recita. Parcă aud și acum vocea cu acel timbru caracteristic, – un tunet când spunea:  ”o mie de ani vânătorii zeloși / vânatul suprem al pădurii-l vânară/ nu porci, căproiare, mistreți sau cocoși/ ci zimbrii, că ei sunt pe stema de țară”, din Rezervația de zimbrii, sau – un suspin când recita ultima strofă  din Totuși iubirea:  ”… și tutuși există iubire / și totuși există blestem / dau lumii, dau lumii de știre / iubesc, am curaj și mă tem” . Am fost fascinat de acea voce, pe care parcă și acum o aud, o voce puternică plină de sensibilitate și melancolie.

Adolescența, precum și următoarele momente ale formării mele, mi-a fost profund marcate de poezia lui Adrian Păunescu. De versurile sale de dragoste și de muzica folk pe care a promovat-o în cadrul celor 2 Cenacluri pe care le-a condus. Am prins și câteva concerte ale Cenaclului Totuși Iubirea, și din înregistrări și povestirile părinților, cunoștem deja și Cenaclul Flacăra.

Cu siguranță că Adrian Păunescu a fost un om de geniu. A fost o persoană cu capacități extrasenzoriale deosebite. Apropiații spun că  îți citea gândurile dacă erai în preajma lui, și de asta mulți se fereau de el. A fost unul dintre cei mai mari lideri autentici ai românilor. Un om solar, la concertele Cenaclului Flacăra ar fi putut face aproape orice cu Generația în blugi. Chiar și o Revoluție, care, spiritual a pregătit-o, dar alții i-au furat-o în ’89. Și lui… și nouă.

Ca și poet a fost … de fapt a fost Poetul. La fel cum muzica folk nu poate fi imaginată fără piesele cenaclurilor, la fel poezia nu poate fi concepută fără versurile Poetului Adrian Păunescu.

Poezia lui de dragoste este fascinantă. Este poezia unui om care ”a scris mult și a iubit enorm”.

Din păcate, Poetul a plecat…

Îmi este sufletul un pic mai amar și acum, când mă uit la volumele cu coperțile negre, pe care scrie de mână Adrian Păunescu,  mi se taie puțin respirația și mi se pune un nod în gât. Clipesc mai des și o aud pe Kinga spunând:

– Dar ce faci, plângi!? De ce? Tu nu plângi niciodată…

Îi răspund în gând, întorcându-mi privirea:

 – A plecat … Poetul.

De la un cardiac, cordial este ultima poezie scrisă de Poet. Totuși a mai existat un moment în care și-a scris testamentul literar.  În 1986, imediat după un moment greu al vieții sale, când a fost extrem de aproape de moarte, Poetul publica volumul Locuri comune. În acest volum apărea și poezia Ca un fum de țigară, sufletul, pe versurile căreia a fost compusă piesa de la începutul acestui post. Poezia a fost dedicată ”Către Ana Blandiana, Augustin Buzura, Gheorghe Pituț și Ion Pop, în amintirea viselor noastre literare, la Cluj” 

Pe ultima copertă a volumului Locuri comune, Poetul scria un Postscriptum:

Dumnezeu să-l odihnească!

Eu nu sunt un gunoi

În perioada 1-2 mai, 2010, am participat la campania de conștientizare și sensibilizare pe probleme de mediu: Ești un gunoi?

Campania a avut ca și mesaj:

GUNOI NU E CEL DE PE JOS,

E CEL CARE ÎL ARUNCĂ

și s-a derulat în 2 arii protejate din județul Alba: rezervația naturală Cheile Vălișoarei și situl de importanță comunitară SCI Pădurea de stejar pufos de la Mirăslău.

Campania a fost organizată de Asociația Biounivers și CETM Acropolis și s-a adresat în special turiștilor care au ieșit  „la iarbă verde” cu ocazia zilei de 1 Mai.

Împreună cu alți 5 voluntari, am împărțit saci pentru gunoi menajer, am discutat cu turiști cărora le-am atras atenția că se află într-o zonă protejată de lege și că nu au voie să depoziteze la întâmplare resturile rezultate în urma activității de picnic. I-am rugat să adune resturile menajere în sacii pe care i-am oferit și, mai ales, i-am rugat să nu depoziteze acești saci în aria protejată, acest lucru fiind strict interzis, ci să îi ducă la ghenele de gunoi special amenajate în drumul spre localitățile de domiciliu.

Detalii și alte imagini despre campanie – click aici.

În seara de sîmbătă, 1 mai, am fost în tabăra organizată de Albamont cu ocazia celei de-a 30-a ediții (LA MULȚI ANI!) a concursului de sporturi montane Per Pedes – detalii aici.  Am asistat la proba cultural-artistică unde am savurat cântecele de munte cântate la focul de tabără.

Dezastru ecologic in SCI Trascau

Activitățile agricole din primele zile de primăvară, respectiv curățarea terenurilor prin incendieri voluntare, constituie un pericol pentru ariile protejate și pentru împrejurimile acestora. Gradul scăzut de informare în rândul populației rurale duce la adevărate dezastre ecologice pentru că, din păcate, focul nu curăță, cum cred unii, ci distruge.

 În perioada 20-27 martie au avut loc mai multe incendii care au distrus aprox. 90 ha de vegetație de pe raza localității Vălișoara, comuna Livezile. Teritoriul pe care a avut loc incendiile face parte din ariile naturale protejate SPA (sit de protecție avifaunistică) Munții Trascău, SCI (sit de importanță comunitară) Trascău, și se află în zona ariei protejate Cheile Vălișoarei. Focul nesupravegheat a distrus 2 tipuri de habitate: 40 de ha de vegetație specifică zonelor umede și 50 de ha de vegetație și habitate specifice pantelor stâncoase și calcaroase. Habitatele și speciile afectate de aceste incendii sunt specii incluse în Lista Roșie națională/Europeană, fiind protejate de legislația în vigoare, respectiv: Directiva Consiluilui Europei 92/43 EEC referitoare la conservarea habitatelor naturale, Convenţia de la Berna, Legea 462/2001.

Acest dezastru ecologic a fost cauzat de incendierile voluntare a terenurilor agricole, destul de frecvente în această perioadă. Scăpat de sub control datorită vântului care a bătut cu putere, focul s-a extins repede și nu a mai putu fi controlat cu tot efortul depus de localnici și de echipajele de Pompieri sosite la fața locului.

Pe toată suprafaţa pe care a avut loc incendiul, au fost distruse în totalitate microfauna și vegetația, fiind afectate populații de insecte, amfibieni,reptile, păsări și specii de plante de interes protectiv deosebit. Focul a distrus larvele, pupele și indivizii maturi ai tuturor speciilor de insecte din zona incendiată, reproducerea acestora fiind compromisă în acest an. Dintre insectele strict protejate menționăm distrugerea populațiilor de Papilio machaon (fluture coadă de rândunică) și Mantis religiosa (călugărița). Au fost distruse (complet carbonizate) toate speciile de gasteropode (melci) care au fost surprinse de foc.

În această perioadă are loc împerecherea şi depunerea ouălor la speciile de amfibieni (broaşte, tritoni, etc.). Aceste specii au fost foarte active în ultimele zile, părăsind adesea habitatul acvatic (bălţi, cursuri de apă, zone umede) pentru a se deplasa pe sol, prin zonele cu vegetaţie ierboasă sau forestieră, de la o zonă umedă la alta. Au fost surprinse de incendiu și au fost distruse populații de: Bombina variegat (buhai de baltă cu burta galbenă), Hyla arborea (brotăcel), Rana arvalis (broasca de mlaștină), Rana dalmatina (broasca roșie de pădure), Bufo viridis (broasca râioasă verde), Rana temporaria (broasca roșie de munte), Triturus cristatus (tritonul cu creastă), toate aceste specii find ocrotite de lege.

Speciile de reptile chiar dacă nu și-au început încă activitatea fiind refugiate în sol au fost afectate de incendiu. Stratul de sol nu a oferit o protecţie sigură deoarece fiind superficial, format pe calcare, temperatura în interiorul lui a fost foarte ridicată. Dintre speciile protejate care au avut de suferit amintim: Lacerta viridis (gușterul), Podarcis muralis (șopârla de piatră), Vipera berus (vipera comună).

 

Mugurii şi părţile aeriene ale tuturor speciilor de plante au fost carbonizate şi distruse. Cum în habitatele specifice stâncăriilor stratul de sol este foarte subțire ( 3-15 cm), el s-a încălzit puternic de la foc, distrugându-se astfel şi rădăcinile – rizomii şi părţile subterane ale plantelor, fără ca acestea să mai aibă posibilitatea de se înmulții. Au fost complet distruse populații de plante ocrotite: Asplenium adulterinum (feriguța), Campanula serrata (clopoțelul), Cirsium brachycephalum (polomida), Dracocephalum austriacum(mătăciunea), Dianthus spiculifolius (garoafa de munte), Asplenium nuta-muraria (feriguța), Saxifraga paniculata (iarba surzilor), Stipa pucherrima (iarba scumpă), precum și plante de interes deosebit cum ar fi Iris pumile (stânjenelul), Iris ruthenica var. nana (stânjenel de stepă), Muscari comosum (zambila), Pulsatilla montana (dedițelul), Carlina acaulis (turta), Epipactis atrorubens (mlăștinița), Linum flavum (inul galben), Sempervivum sp (urechelnița).

 

Au fost afectate și populații de păsări fiind distruse locurile de cuibarit din zonele umede, acoperite cu stuf și vegetație specifică dar și cuiburile din arbuști și subarbuști , din zonele incendiate. A fost distrusă de incendiu zona de cuibărit a unei specii extrem de rare, Aquila chrysaetos – acvila de munte, familia din zona Cheilor Vălișoarei fiind familia care cuibărește la cea mai joasă altitudine din Europa. Considerăm că în primul rând neglijența dar și lipsa de informare a localnicilor cu privire la incendiile de vegetație au condus la acest dezastru ecologic.

 Ironia sorții face ca exact evitarea pericolului incendiilor în zonele protejate să facă obiectul unui proiect finanțat prin fonduri structurale, grupul țintă fiind populația locală din zona Cheile Vălișoarei. Este vorba despre Proiectul Activităţi de informare a populaţiei locale şi a turiştilor cu privire la 3 arii protejate din Depresiunea Trascăului , (detalii aici), cofinanțat prin POS Mediu, Axa 4, care dispune de un buget total de 315165 Lei și al cărui Beneficiar este Asociația Biounivers. În luna februarie, 2010, ar fi trebuit să se desfășoare diferite activități de informare și conștientizare, tocmai pentru a se evita producerea incendiilor de vegetație cauzate de curățirea terenurilor agricole de la începutul primăverii. Din păcate acest Proiect este blocat din decembrie, 2009, de modul diferit de interpretare a legislației achizițiilor publice a Ministerului Mediului și Pădurilor – Finanțatorul proiectului și, respectiv, ANRMAP – autoritatea competentă în domeniu. Chiar dacă sunt banii, chiar dacă există oameni care sunt dispuși să facă ceva pentru natură și protejarea mediului, încă odată sistemul blochează aceste eforturi. Rezultatul este un adevărat dezastru ecologic, care ar fi putut fi evitat.

Mai multe  fotografii (da click aici

Reactii din presa:

http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/90_de_hectare_din_aria_protejata_Cheile_Valisoarei_distruse_intr-un_incendiu_0_234576588.html

http://greenblog.descopera.ro/2010/03/31/incendiile-de-vegetatie-distrug-ecosisteme/

http://alpinet.org/main/stiri/stiri_ro_t_incendiile-de-vegeta539ie_id_5044_zone_0.html

Eternal sunshine of the spotless mind

 

 

Un film de dragoste cu Jim Carrey – Ace ventura – Detectivu lu pește nu mi se părea o idee prea intersantă. În memoria mea acest actor a rămas, cel puțin până la acest film, ca și un actor de comedie, care se scălâmbăie în toate felurile, cu o mimică și pantomimică ce îmi amintește de Stan din Stan și Bran.

Totuși a făcut un rol remarcabil, iar alături de Kate Winslet au jucat o peveste de dragoste care mi-a plăcut foarte mult…. și nu datorită faptului că am văzut-o de Sf. Valentin.

Filmul  Eternal Sunshine of the Spotless Mind este un psychological – drama cu ușoare accente science-fiction dar și o poveste de dragoste foarte reușită. O poveste din genul: dragostea învinge întotdeauna. A luat Oscar pentru scenariu în 2005 iar Kate Winslet a primit, pentru acest film, nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun rol femin.

Joel și Clementine se întâlnesc la malul mării, este dragoste la prima vedere. Este aceea întânire care știi că îți va schimba viața, un moment pe care, atunci când îl trăiești, realizezi că toată viața ta de până atunci  a avut ca scop și s-a derulat doar ca să ajungi în acel punct.  Amândoi realizează acest lucru… Clementine, fata impulsivă, băgăcioasă, volubilă, Joel, liniștit, ușor timid, vorbește puțin… Clementine  îi și spune lui Joel: mă voi căsătorii cu tine, imediat după ce fac cunoștiință.

A doua zi dimineață hotărăsc să se mute împreună…

Apoi intră genericul  de început  și se schimbă totul.

Cei doi sunt, de fapt, un fost cuplu, care au hotărât, mai întăi ea apoi și el, să apeleze la serviciile unei firme de brainwashing, firmă care oferea servicii de ștergere din memorie a partenerului. Povestea lor de dragoste anterioară este prezentată în plin proces de erasing Clementine, când toate amintirile lui Joel legate de Clem erau șterse. Procesul se derulează backwards –  de la ultima ceartă la prima întâlnire.  Subconștientul lui Joel realizează și se opune acestui lucru, încercând să ascundă amintirile cu Clem în cele mai ascunse colțuri ale minții. Dar tehnologia…. le găsește și acolo iar când procedura se încheie Joel se trezește dimineața, cu totul alt om, fără nici o urmă de …Clem în mintea sa… și merge să se plimbe pe malul mării și întâlnește o fată de care se îndrăgostește la prima vedere…. pe Clementine.

O poveste care confirmă teoria sufletului-pereche și a persoanei predestinate, o demonstrație a declarației: chiar dacă m-aș mai naște o dată tot pe tine te-aș iubi.

Titlul filmului este un citat:

How happy is the blameless vestal’s lot!

The world forgetting, by the world forgot.

Eternal sunshine of the spotless mind!

Each pray’r accepted, and each wish resign’d …

Este din poemul lui Alexander Pope, Eloisa to Abelard, publicat în 1717, care prezintă o celebră poveste de dragoste a acelor vremuri.

Heloise, o fată de familie bună, se îndrăgostește de profesorul ei, Abelard – Peter Abelard, un celebru filosof. Cei doi chiar se căsătoresc în secret, însă familia fetei se opune relației, mergând pâna acolo încât îl castrează pe Abelard. Cei doi îndrăgostiți care știau că vor avea un copil, la propunerea lui Abelard, se retrag în 2 mânăstiri și hotărăsc să nu se mai vadă niciodată.

După 12 ani Eloise citește o scrisoare trimisă de Abelard unui prieten și pasiunea dintre cei doi se reaprinde. Are loc un schimb de 4 scrisori în care Eloise și Abelard își scriu despre esența divină a dragostei și despre tragedia lor personală. Este un dialog dureros pentru ambii parteneri iar cele  4 epistole  reprezintă, de fapt, poemul lui Alexander Pope.

Deși au murit la aproape 20 de ani distanță și au fost înmormântați în localități diferite, impresionată de povestea lor, Josephine Bonaparte îi înmormântează unul lângă celălalt, aprope 100 de ani mai târziu.

… dar astea nu sunt din film.

Nu pot să închei fără să amintesc de soundtrack-ul filmului. Binențeles că apare și celebra Oh my darling Clementine , dar tema muzicală o reprezintă piesa extraordinară, reorchestrată și interpretată de Beck (sigur îl știți cu I’m a loser babe), după o piesă a celor de la The Korgis – „Everybody’s Got to Learn Sometime” (1980). Varianta The Korgis aici.

Aici aveți aici și o variantă a piesei, în concert Queen+Zucchero, de la Freddie Mercury Tribute.

… eu prefer varianta lui Beck.

Alte articole despre acest film: aici , aici și aici .

Cântece de munte

Cum în ultimele 2 luni am fost foarte ocupat şi nu am reuşit „să mai umblu pe dealuri”, cum zice tata, mi s-a făcut un dor teribil de munte, de drumeţie, de pădure, de plante, de verde…. de viaţă. … mai ales că am văzut recent şi Avatar-ul. Tema principală din filmul Avatar dă un alt sens expresiei „comuniune om-natură”, mai bine zis „popor Na”vi – natură”, sau, mai plastic… „codru-i frate cu românu”.

Aici fac o paranteză şi găsesc explicaţia pentru care românul se poartă aşa de bine cu fratele lui, codru şi cu natura în general: este cunoscută rivalitatea dintre fraţi, descrisă chiar şi în Biblie (vezi primii copii ai lui Adam şi Eva: Cain şi Abel) când unul dintre fraţi îl omoară pe celălalt pentru că Dumnezeu nu i-a primit jertfa (povestea aici). Tot în aceaşi ordine de idei merg şi la o baladă populară românească, Mioriţa, unde, din 3 ciobani, în unele variante fraţi între ei, doi îl omoară pe al treilea ca să-i ia oile. Deci… dacă „codrul e frate cu românul”, fratele român va găsi un motiv să scape de el. Dar existăm noi

În aşteptarea zilelor când o să se desfacă primii muguri, în aşteptarea de „verde crud” dar şi a timpului liber care să-mi permită ieşiri în natură, m-am gândit să fac un playlist cu cântece de munte. Mai toată ziua de ieri, în timp ce lucram la calculator, am ascultat playlist-uri cu cântece de munţomani de pe trilulilu.

Aici mai fac o paranteză şi spun că farmecul acestor cântece de munte este dat şi de faptul că ele se transmit „de la un foc de tabără la altul” fără a conta foarte mult cine le-a compus. Apoi nimeni, sau foarte puţină lume îşi mai aminteşte de autor, dar cred că mulţumirea acestuia este dată de faptul că şi după 20-30 de ani cântecul este ascultat şi trezeşte aceleaşi emoţii ca la primele audiţii. Câteva dintre hit-urile lui Mărgineanu sunt cântece de munte….

Favoritele mele le puteţi asculta mai jos:

Să cânte muzica… să ardă focul!

(Dă click pe piese şi ascultă )

Pădure nebună  – În cap de listă este Pădure nebună, un cântec pe care îmi doream să îl reascult încă din 11 decembrie, când, de ziua mea, mi-a spus Vasile istoria lui. Am aflat atunci cine l-a compus şi ma bucurat faptul că autorul este inginer silvic, personalitate în domeniu, fost director de RNP, iar versul „o vară-ntreagă m-a ţinut pădurea / cu faţa-n iarbă, cu gândul aiurea” vorbeşte despre vara în care autorul a făcut practică la amenajări forestiere.

Ninge astăzi pentru tine sau Când te scuturi de zăpadă. E acelaşi cântec, interpretări diferite. Cântecul ăsta e pentru Kinga pentru că atunci când apare ea „chiar că se face cald în casă”.

Rău mă dor ochii mă dor – Piesa originala se numeste ,,Balada fulgerata de vant,, compozitia lui Valentin Moldovan iar versurile apartin poetului maramuresan Ioan Voicu. Interpretarea originala este a grupului folk baimarean ,, Orizont 77,, compus din Valentin Moldovan si Ghita Danciu.

Visul

Ţi-am spus adio demult –  Piesa se dedică „unui celebru şi bun coleg de facultate”… ştie el cine … pentru că trebuie să facă acest lucru.

Numai noi

Râpa sau Balada Străinului

Refugiu Diana 

Şi două imnuri foarte frumoase:

 Imnul Pietrei Craiului – ca „să vezi ce înseamnă să fi un munţoman”

Imnul Bucegilor

În încheiere o piesă cu o temă… cinegetică:

Cerbul