Jurnal din mijlocul Pacificului – 2 … sau diferente dintre doua sisteme

 

            Am primit destul de târziu confirmarea că am fost selectat ca şi voluntar pentru Proiectul Raoul Island 2011-2012. Deşi aveam un presentiment că lucrurile „o să se lege” încă de la interviul cu coordonatorul proiectului, practic e-mail-ul cu confirmarea scrisă a venit cu 3 săptămâni înainte de eventuala plecare spre Noua Zeelandă. Dacă pentru un voluntar … local acest interval de timp ar fi fost mai mult decât suficient pentru a se putea pregăti pentru o aventură de 6 luni pe o insulă din Pacific, eu mai aveam un hop mare de trecut: obţinerea vizei de şedere în Noua Zeelandă. Cetăţenii români au drept de şedere şi nu au nevoie de viză pentru o vizită de până la 3 luni, dar dacă depăşesc acest termen, obligatoriu au nevoie de o viză. Căutând pe site-ul oficial al Departamentului de Emigrare, care se ocupă de orice categorie de viză pentru Noua Zeelandă, am fost plăcut surprins să descopăr că există o categorie specială de vize de turist (Special Categorie of Visitors Visa) pentru persoane care fac voluntariat pentru DOC. Chiar m-am gândit atunci că trebuie să fie destul de important acest Departament de Conservare în Noua Zeelandă, din moment ce există o categorie specială de vize doar pentru cei care vor să facă voluntariat pentru această instituţie. Mi-aş dori să existe pe site-ul unei instituţii publice din România care se ocupă de emigranţi sau de siguranţa naţională (poliţie, armată, minister de externe, etc) o categorie specială de permis de şedere sau orice alt document (legitimaţie, etc) pentru cei care vor să facă voluntariat pentru mediu. Comparativ, dacă îmi amintesc bine şi legitimaţiile de custode pentru aria protejată pe care o avem în custodie le-am primit destul de târziu de la Ministerul Mediului, cam la 2 luni după ce am semnat convenţia de custodie.

            Chiar dacă exista această categorie specială de vize pentru cei care fac voluntariat pentru mediu, asta nu însemna că o voi putea primi în 2-3 săptămâni, astfel încât să ajung la timp şi să mă alătur restului echipei. Aveam o dată fixă până la care trebuia să ajung în Auckland, 31.10.11, ora 0800 (eight hundreed) cum zic cei de aici (asta înseamnă ora 8 fix, dimineaţa), pentru că atunci pleca vaporul ce urma să ducă toată echipa şi materialele către Raoul Island. Cum insula nu se află pe o rută maritimă, un vapor este plătit special de DOC să facă această deplasare, odată la 6 luni, pentru a realiza schimbul de personal şi a aproviziona baza, adică pentru „change over”. Nici un alt mijloc de transport nu mai ajungea pe insulă între datele de „change over”, decât în situaţii de urgenţă.

            Situaţia era cât se poate de clară: în 3 săptămâni trebuia să-mi obţin viza, să-mi găsesc bilet de avion şi să îmi fac bagajul pentru 6 luni. Totodată trebuia să las lucrurile cât de cât în ordine şi acasă, mici proiecte şi activităţi de finalizat şi toate problemele pentru următoarea perioadă trebuiau să fie transferate soţiei mele, Kinga.

            Primul pas era să trimit aplicaţia pentru viză. Aplicaţia trebuia trimisă la Ambasada Noii Zeelande din Londra, pe a cărui site am citit că timpul obişnuit de procesare a unei cereri de viză este de 15 zile lucrătoare… destul de repede dar destul de mult pentru situaţia mea. În plus aveam nevoie de un Formular de Sponsorizare pentru timpul şederii mele de la DOC, care trebuia să fie autentificat la un notar în Noua Zeelandă, şi mai aveam nevoie de un formular medical completat de un medic agreat din România, cel mai apropiat fiind la Timişoara. Lucrurile se complicau puţin, iar obţinerea vizei şi plecarea mea păreau lucruri aproape imposibile. Ce să mai zic că un bilet de avion cumpărat acum nici nu intra în discuţie pentru că nu eram sigur că voi putea pleca, iar nici o agenţie de turism nu făcea rezervări pentru bilete de avion decât pentru maxim 24 de ore.

            Le-am scris celor de la DOC şi i-am rugat să-mi completeze Formularul de Sponsorizare, să-l legalizeze şi să mi-l trimită. Au fost puţin surprinşi pentru că mi-au zis că au mai avut voluntari din străinătate, e adevărat că din UK, care au avut nevoie de viză dar nu au avut nevoie de un astfel de formular, dar îl vor completa şi mi-l vor trimite. Chiar m-am gândit să fac un experiment şi să solicit prin e-mail un formular legalizat la notar şi semnat de directorul APM Alba sau de la vre-un şef de serviciu din Ministerul Mediului, ceva legat de susţinerea unui proiect de voluntariat pentru mediu, să văd în cât timp şi mai ales… dacă îl voi obţine. J … deja suntem din nou „în celălalt film”.

            În lumea reală, după vre-o 3 zile după ce le-am scris, am primit de la DOC formularul solicitat. A durat puţin mai mult pentru că notarii la ei au un program ciudat, cam 1-2 zile pe săptămână deoarece am impresia că la ei nu trebuie legalizată orice copie de buletin sau orice hârtie, gen adeverinţă că nu îţi trebuie adeverinţă.  Oricum situaţia se complica mult mai mult, pentru că formularul l-am primit scanat, alb-negru, prin e-mail. Comparând cu sistemul din România, nici nu mi-am imaginat că nu trebuie să pun formularul în original în aplicaţia mea pentru viză. La noi trebuie să refaci o documentaţie întreagă dacă ai pus o ştampilă care a depăşit puţin marginile chenarului sau ai semnat puţin diferit faţă de specimenul de semnătură trimis. Am scris un nou e-mail celor de la DOC, rugându-i să-mi trimită formularul prin poştă, ca să îl pot pune în original în aplicaţie. Am primit un e-mail de răspuns din care mi-am dat seama că erau destul de surprinşi de solicitarea mea şi îmi făceau recomandarea să mă uit mai atent şi să văd că în formular era un număr de telefon şi un nume al unei persoane de la DOC care a semnat documentul (şi ce-i cu asta?, m-am gândit). Deci cine are dubii în privinţa autenticităţii lui poate să sune la acel număr de telefon şi să ceară detalii. … aşa de simplu?… deci aşa e în lumea reală…. În România dacă într-o aplicaţi nu pui un document solicitat în 3 exemplare originale plus 2 copii legalizate la notar (cu semnătura şi parafa notarului în original) rişti să ţi se respingă ca şi neconformă din start, adică nu mai citeşte nimeni conţinutul ci primeşti direct „Respins”. … „alt film”, cum am mai zis mai sus.

            Corespondenţa prin e-mail cu cei de la DOC era destul de dificilă. Diferenţa de fus orar de 10 ore făcea ca eu să primesc un răspuns la un e-mail cel mai devreme în ziua următoare în care trimiteam întrebarea. Eu scriam în timpul meu activ, când la ei era noapte, ei îmi răspundeau în timpul lor activ (la noi era noapte) iar eu vedeam răspunsul abia a doua zi dimineaţă. De obicei răspunsul genera o altă întrebare (de genul celei cu formularul în original), la care cel mai devreme mi se răspundea în ziua următoare.     Timpul trecea iar eu nici măcar nu trimisesem aplicaţia pentru viză…

            M-am gândit că măcar cu formularul medical de la medicul din Timişoara lucrurile aveau să meargă mai repede. Aveam să descopăr că mult mai rapid obţineam un formular semnat şi legalizat la notar de la o instituţie publică din Noua Zeelandă decât o ştampilă cu APT MEDICAL de la un medic de la o clinică privată din România… sisteme sau „filme” diferite.

            Mi-am făcut programare la clinica privată de la Timişoara, singura din Transilvania agreată de Ambasada Noii Zeelande, unde trebuia să fac un examen radiologic pulmonar pentru că România este o ţară cu incidenţă mare de TBC, în urma căruia să rezulte că sunt apt medical. Totul pare simplu  până aici. Faci o radiografie, vine un medic, se uită la ea, pune o ştampilă pe un formular … şi gata. Chiar l-am luat şi pe tata cu mine şi cu Kinga la Timişoara iar pe drum l-am lăsat la Dumbrava să-şi viziteze fratele, cu gândul că în 2-3 ore maxim o să fim înapoi cu formularul ştampilat… din moment ce aveam deja programare iar o radiografie durează 10 minute cu developarea filmului cu tot. Asta era luni în jurul amiezii…

            La celebra clinică privată primul lucru pe care l-am descoperit era că nimeni nu ştia de ce formular aveam nevoie. Există doar 2 tipuri de formulare medicale pentru vize Noua Zeelandă, unul pentru cei care vor să emigreze, mai complicat şi unul mai simplu pentru cei care vor o viză de turist. Se pare că toţi „clienţii” pe care i-a avut acea clinică până atunci aplicau pentru emigrare, pentru că mi-au lipit fotografiile şi au început să completeze formularul pentru acel tip de viză. Când le-am spus că nu e bine şi că am nevoie de altceva (noroc că aveam cu mine un formular listat de pe site-ul Departamentului de Emigrare din NZ), au rămas blocaţi. Ca şi un robot la care, dintr-o dată i s-a oprit banda la care operează iar el trebuie să continue munca pe cont propriu. Ceaţă totală… Deci există doar 2 tipuri de formulare medicale, nu 100, nu 10, doar două… iar ei nu au auzit de al doilea, decât de primul… în fine, am zis că, pe răspunderea mea, să completăm formularul adus de mine, să plătesc taxa şi să trec să fac odată radiografia că mă aştepta tata la Dumbrava…. La radiografie, altă surpriză: nu ştiu din ce motiv a trebuit să fac vre-o 4 sau 5 expuneri, pentru că nu ieşea bine. Ei ziceau că mă mişcam prea repede, dar eu mă mişcam după ce ei îmi spuneau că expunerea s-a terminat. Ciudat… că eu încă auzeam aparatul că funcţionează. Până la urmă m-am prins care e faza şi am mai stat 10 secunde nemişcat după momentul în care operatorul îmi spunea că pot să mă mişc. Atunci a ieşit bine… În sfârşit am scăpat… Vroiam formularul ştampilat.

            „- Păi nu îl primiţi în mână. Este trimis direct la Ambasadă. Şi în plus trebuie să-l vadă domnul doctor X şi apoi merge la doamna doctor Y. Dacă e ok, se trimite direct la Ambasadă”

            „- Păi doctorul X şi Y nu sunt aici?”

            „-Nu. Doctorul X vine aici o dată pe săptămână, de obicei joia, ia toate radiografiile şi le duce la doamna doctor Y, să le vadă şi dânsa”. … eram într-o zi de luni şi aveam mai puţin de 14 zile lucrătoare până la care puteam să plec din România, iar aplicaţia de viză care nici nu era trimisă dura, în medie, 15 zile lucrătoare. În plus paşaportul cu viza trebuia să ajungă la mine, deci încă 1-2 zile cu DHL-ul de la Londra.

            Am reanalizat situaţia. Aveam 2 probleme mari legate de formularul medical: ăştia habar nu aveau că ceea ce ziceau ei e procedura standard pentru emigrare, cu formularul trimis direct la Ambasadă, iar eu aveam nevoie de un formular „în mână”, ca să-l pun în original în aplicaţia mea de viză, care era una turistică, nu una de emigrant. A doua problemă mare era cea legată de timp. Am cerut numărul de telefon al unuia dintre cei 2 medici, ca să vorbesc personal cu ei, pentru că pe cei de la clinică nu i-am putut lămuri că formularul trebuie să ajungă la mine, nu la Ambasadă.

            „ – Păi numărul de telefon e confidenţial şi nu vi-l putem da”.

            „- Păi formaţi din centrală şi da-ţi-mi să vorbesc eu cu dânsul, săi explic”

            „- Nu se poate, pentru că domnul doctor vine aici doar odată pe săptămână şi doar atunci vorbim cu dânsul”

            Deci vorbesc cu nişte tâmpiţi care nici măcar nu vor să mă pună în legătură cu persoana care ar putea rezolva situaţia.

            Deja eram înfuriat la maxim, atât eu cât şi Kinga, şi făceam amândoi eforturi vizibile să nu îi strângem de gât pe cei de la recepţie. Vroiam să vorbesc doar 1 minut cu o persoană competentă… Mi-am dat seama că nu mai are rost să insist, în fine, trăim în România. Aveam numele medicului, aveam un văr care era consilier pe la Primăria Timişoara, m-am gândit că poate are el un prieten care are un prieten care are numărul medicului. Aici trebuia măcar să rezolv problema ca formularul, în cazul în care ajungea la medicul X mai repede, ca să nu fie trimis la Ambasadă ci să fiu anunţat pentru a veni personal după el. Sau măcar să mi se noteze o adresă de corespondenţă la care să-mi fie trimis prin poştă, cu rugămintea de a reţine că adresa mea de domiciliu, din cartea de identitate, adică cea din Oradea, nu este cea de corespondenţă, întrucât în următoarele 2 săptămâni urma să fiu în Alba. Măcar atât să ţină minte tâmpiţii ăştia, să mă sune când e gata sau să mi-l trimită la Alba.

            În cele din urmă, după ce am aflat numărul de telefon al medicului (vărul meu Gabi avea un prieten medic care lucra chiar cu medicul X), după ce l-am sunat şi l-am convins că aveam nevoie de un formular simplu, nu de cel de emigrare şi că aveam nevoie de formularul în mână, nu trimis la Ambasadă, medicul mi-a promis că „întrucât s-a intervenit pentru mine”, mâine, adică marţi va fi gata. L-am sunat în fiecare zi în săptămâna aceea, de fiecare data primind acelaşi răspuns: după masă va merge la clinică şi îmi va trimite formularul. În cele din urmă vineri mi-au spus cei de la clinică că formularul meu a plecat în acea dimineaţă cu Cargusul înspre mine…. în sfârşit am rezolvat. Îl voi avea în ziua următoare, adică sâmbătă.

            Cum eram la Vălişoara, m-am gândit că trebuie să merg până în Alba şi să ridic plicul de la sediu, că sâmbăta era zi scurtă şi ştiam că livrările la distanţe mai mari nu se făceau decât luni. Nu e o problemă, m-am gândit, oricum mai aveam şi alte treburi în Alba de rezolvat. Ia să dau un  telefon la Cargus şi să le spun să lase plicul la sediu, eventual la portar, în caz că ajung eu la ei doar sâmbătă după amiază. Măcar îi scutesc de un drum în plus luni dimineaţa. Sun la centrala de la Bucureşti, că pe site nu am găsit număr pentru sediul din Alba. La telefon, altă surpriză… nu aveam nici un plic pe numele meu.

            „- De unde aşteptaţi plicul?”, m-a întrebat o tanti amabilă…

            „- De la Timişoara”, i-am răspuns.

            „- Ia să vedem… Timişoara …. nu avem nici o livrare către judeţul Alba azi”

            Deja îmi creştea tensiunea… nu era destul că medicul X mă minţea în fiecare zi, acum mint şi cei de la recepţie… Deci poate o sa fie gata pe luni şi o să ajungă la mine marţi… cam târziu. Sigur medicul X încă nu a dat pe la clinică… Deodată mi-a venit o idee: „Dar livrare de la Timişoara către judeţul Bihor, aveţi? ”

            „ – Staţi să verific… a… da. Avem una pe numele D-voastră”.

            „- Păi eu sunt în Alba…”… deci trebuia să fac un drum de Oradea, m-am gândit.         

              Soluţia a venit prin telefon, tot de la tanti cea amabilă:

            „- Dacă doriţi pot să fac o redirecţionare şi va ajunge mâine la Alba, pentru că încă nu a plecat din Timişoara. Dar dacă îl vreţi mâine va trebui să mergeţi la sediu în Alba Iulia, pentru că pe ruta Alba-Aiud-Vălişoara va ajunge abia luni, când merge agentul în zonă” … perfect, era exact ceea ce îmi doream….mi s-a luminat faţa. Deci se pot rezolva problemele şi foarte simplu… Nu ştiu cine a fost persoana cu care am vorbit, dar am simţit că este cineva care într-adevăr vrea să ajute, să rezolve o problemă, nu merge la serviciu doar pentru că trebuie să ia un salariu. Într-adevăr genul „proactiv” şi „orientat către client”. Cred că a fost unul dintre momentele „delight the costumer” din cursul de „costumer service” a lui Alin Ghizăşan şi al Mihaelei Stroe.

            Am sunat vinerea trecută să-mi fac programare la clinica privată de la Timişoara pentru luni, şi tot vinerea trecută am scris e-mail celor de la DOC să mă ajute cu formularul de sponsorizare. Săptămâna această, miercuri, aveam din Noua Zeelandă formularul pe e-mail şi răspunsul că e suficient să-l printez şi să-l trimit aşa la Ambasadă iar abia sâmbăta am ajuns în posesia formularului medical, din România. Dacă trimit lunea viitoare aplicaţia pentru viză cu un curier rapid, va ajunge la Londra marţi în jur de amiază. Program la Ambasadă este până la 14.30, deci probabil se va înregistra miercuri şi în funcţie de câte solicitări sunt, se va lua „la rând”. Eu aveam nevoie de paşaportul cu viza în el să ajungă la mine în România, cel târziu joia din săptămâna următoare, ca să pot pleca vineri spre Auckland. Practic rămâneau 5 zile lucrătoare pentru ca Ambasada să-mi proceseze aplicaţia de viză şi să-mi trimită paşaportul înapoi. Dacă mă gândesc bine, formularul medical a ajuns de la Timişoara la mine … în 6 zile. Deci foarte puţin probabil ca în 5 zile să mi se proceseze şi să mi se trimită paşaportul şi viza de la Ambasada din Londra. … dar nu imposibil. Deja depindeam de persoane dintr-un sistem din „filmul cel bun”, unde lucrurile se pot rezolva.

            Am citit pe site-ul Ambasadei că în funcţie de situaţie, aplicaţiile se pot trata şi în regim de urgenţă, numai trebuie specificat acest lucru într-o Scrisoare de înaintare. Dacă motivul era plauzibil şi întra-adevăr situaţia era de aşa natură, se putea… Tot pe site se spunea că aceste situaţii deosebite se referă la evenimente ce nu pot fi anticipate, înmormântări, cazuri de boală care necesită tratament urgent, etc. Oare ideea de a face voluntariat pentru mediu poate reprezenta o situaţie deosebită, o situaţie în care procesarea unei aplicaţii de viză poate fi făcută în regim de urgenţă? În România sigur nu… Dar merita să încerc.

            Am scris o Scrisoare de înaintare în care am explicat pentru ce doresc o viză şi am avut grijă să scriu de cât mai multe ori cuvântul DOC, pentru că simţeam că parcă are puterea de a deschide uşile. Aveam să constat acest lucru şi la intrarea pe teritoriul NZ, în aeroport, când ştiam că te iau cei de la vamă la purecat şi dacă li se părea ceva suspect riscai să primeşti „refuz de intrare” chiar cu viza în paşaport, aşa cum am citit pe forumuri că au păţit-o alţi români. În scrisoare am explicat că procesul de selecţie pentru Programul Raoul Island s-a finalizat târziu şi că am mai avut nevoie de ceva timp să adun toate documentele pentru aplicaţia pentru viză. Le-am pus toată corespondenţa mea cu cei de la DOC (inclusiv e-mail-ul în care ziceau că nu e nevoie de originalul Formularului de Sponsorizare ci doar de o copie a ceea ce mi-au trimis ei scanat, că doar „people from Immigration can not be so dumm” – aşa scria în e-mail J  şi să dea un telefon dacă li se pare ceva suspect). Totodată am arătat că situaţia de urgenţă este dată de faptul că dacă nu ajung până pe 31 octombrie în Auckland, pleacă singurul vapor care face acestă deplasare şi dac nu îl prind numai peste 6 luni mai am ocazia să merg în Raoul Island iar asta se va putea întâmpla numai dacă voi mai trece printr-un nou proces de selecţie. Când scriu aceste rânduri şi retrăiesc acele momente, stau să mă gândesc că „în filmul cel bun” starea de normalitate ar fi ca cei de la Ambasadă să îmi dea  viza în câteva zile. Dar în filmul „românesc” starea de anormalitate ar fi ca să primesc viza în timp util. Practic toţi cei din România cu care am vorbit în zilele următoare mi-au spus că este imposibil să primesc viza aşa de repede. Kinga şi cu mine aveam totuşi o speranţă, deja depindeam de oameni din „filmul cel bun”.

            Am trimis aplicaţia pentru viză luni, iar în săptămâna următoare, marţi, primesc un telefon. Nu era de la Ambasadă, aşa cum mi-aş fi dorit… era mai mult decât atât. Curierul DHL avea pentru mine un plic… din Anglia. Cum aveam să citesc în scrisoare oficială care mi-a fost trimisă împreună cu paşaportul, aplicaţia a fot înregistrată la Ambasadă marţi, imediat cum a ajuns, iar joi deja s-a analizat solicitarea mea şi vineri aveam viza în paşaport – 3 zile. Mai puţin decât mi-a luat mie ultima dată să obţin o simplă adeverinţă de la primărie.

             Ştiţi ce e ciudat? Celor de clinica din Timişoara le-am explicat, le-am scris pe formular, le-am spus de cel puţin 3 ori la telefon că aveam nevoie de formularul medical la o adresă de corespondenţă alta decât cea din cartea de identitate iar ei tot mi l-au trimis la adresa din cartea de identitate. Pe cei de la Ambasada din Londra i-am rugat doar în scrisoarea de înaintare să-mi trimită eventuala corespondenţă la adresa din Alba, nu la cea din cartea de identitate.. Iar paşaportul a ajuns la mine… fără alte telefoane, insistenţe, intervenţii.

            Începea să-mi placă „filmul” acesta.

Sunday Island, 21.11.2011

Anunțuri

Comentariile sunt închise.