18.000 de km

 

            Începeam o călătorie de 18.000 de km. În ultimele 3 săptămâni m-am consumat destul de mult, incertitudinea plecării fiind principalul motiv iar după ce am primit viza şi am avut şi biletul de avion am trăit intens despărţirea de cei dragi.

            Dar odată ce am pornit la drum şi maşina mă ducea către aeroportul din Budapesta, parcă simţeam o senzaţie de eliberare. Lăsam în spate „sistemul” şi „filmul” cu care eram obişnuit până atunci şi încet, încet apăreau primele cadre din „filmul cel nou” în care vroiam să văd dacă îmi găsesc locul.

            Zburam pe ruta Budapesta – Viena – Bangkok – Auckland, urma să plec la ora 6 după amiaza ora României şi să ajung duminica, ora 14.30, ora locală în Noua Zeelandă. Aveam o escală de 2 ore la Viena şi una de aproape 5 ore în Tailanda. Zborurile lungi erau de 11-12 ore, respectiv Viena – Bangkok şi Bangkok – Auckland.

            Zborurile trans-continentale se operează cu aeronave mari, în care nici nu simţi cele 10 – 12 ore ale călătoriei. Scaunele sunt foarte comode, iar fiecare loc are televizor propriu, pe care poţi să vezi fie diferite filme, fie parametrii de zbor sau chiar o filmare live cu o cameră video montată în partea din faţă a aeronavei. În plus ţi se servesc 2 mese la bord şi băuturi răcoritoare sau chiar alcoolice. În cele 2 zboruri lungi am avut loc chiar la geam, dar cum majoritatea timpului am călătorit noaptea, nu prea am avut ce vedea. Totuşi am fost foarte atent când am survolat România. Când pe ecranul care arăta parametrii de zbor şi poziţia aeronavei în timp real, am văzut că survolam partea centrală a Transilvaniei, m-am uitat să văd dacă nu identific vre-o localitate mai mare, sau poate chiar Vălişoara, să le fac cu mâna la ai mei 🙂 . Am ajuns fără probleme la destinaţie, călătoria fiind mult mai plăcută decât m-aş fi aşteptat.

            Câteva detalii picante ale călătoriei mele cu avionul:

            1) –  la Budapesta în aeroport, la îmbarcare, bagajul meu era cu 2 kg peste limita maximă admisă. Trebuia să plătesc o taxă suplimentară pentru cele 2 kg în plus. Dar mi-a venit o idee: aveam în geantă o pereche de bocanci pentru munca de teren de pe insulă, care erau destul de grei. I-am scos din geantă, i-am luat în picioare şi am pus perechea de adidaşi pe care îi purtam, înapoi în geantă. Aşa am salvat 1 kg. Am mai luat o haină mai groasă pe mine şi am mai câştigat aproape o jumătate de kg. Apoi m-am dus şi m-am îmbarcat la o altă tanti decât la cea la care am fost prima dată. Deşi am depăşit limita cu câteva sute de grame, nu a fost nici o problemă. Mi s-a strâns puţin inima când mi-a zis tanti, după ce bagajul meu deja dispăruse de pe banda rulantă: „You will get it back in Auckland” – adică bagajul îl voi recupera abia în Noua Zeelandă… „sper să fie aşa”, i-am zis 🙂 .

            2) – era să pierd avionul la Viena. Avionul Viena – Bangkok l-am prins în ultimul moment. Aveam 2 ore între zboruri, am fost şi am mâncat ceva, destul de scump – în jur de 15 euro cam cel mai ieftin „meniu” în aeroport iar apoi am tot stat pe Internet, vorbind cu Kinga pe mess. Am găsit o reţea free wirreless şi am tot stat şi am pierdut vremea şi nici nu mi-am dat seama cum trecea timpul. Am ajuns la poarta de îmbarcare ultimul, când toată lumea era deja în avion. Uşa de la ieşirea din poarta de îmbarcare către autobusul de pe pista era închisă deja, a trebuit să vină un nene cu cheia să o deschidă ca să pot ajunge la mijlocul de transport (un fel de bus electric) care mă ducea la avion.

            3) – Guantanamo – o realitate crudă. Cele 11 ore de la Viena la Bangkok le-am petrecut în compania unui arab. Aveam un loc liber între noi, dar am stat de vorbă. Tipul era din Afganistan şi lucra ca şi programator la o companie de IT din Londra. Mi-a povestit cum în 9/11, când au avut loc atentatele din SUA, el lucra la o companie în America şi tocmai se întorcea în State după ce a fost acasă la nunta surorii sale. L-au ridicat direct de la aeroport şi l-au dus la Guantanamo unde l-au ţinut 6 luni fără nici o explicaţie. Nu i-au spus de ce a fost ridicat nici când l-au arestat nici când i-au dat drumul. Nici măcar nu l-au interogat acolo. L-au dus, l-au ţinut 6 luni apoi i-au dat drumul fără să ştie nici acum de ce. După ce l-au eliberat a mers prima dată la compania unde lucra şi ăia nici nu au mai vrut să audă de el. Atunci s-a hotărât să plece din State şi să nu se mai întoarcă niciodată acolo, deşi avea şi cetăţenie americană. De atunci e la Londra, iar acum mergea în vacanţă în Asia. Mi-a povestit că îi place să călătorească şi că de multe ori are probleme la vamă. Îl percheziţionează, îl interoghează, de multe ori nici nu i se permite intrarea, deşi doar trebuie să tranziteze ţara respectivă. Dar el a zis că nu e supărat, nici pe americani nici pe alţii care îl discriminează fiindcă e arab. Mi-a plăcut de el, pentru că nu punea la suflet toate răutăţile… totuşi a făcut 6 luni de închisoare doar pentru că era născut într-o ţară arabă şi probabil avea un nume sau o fizionomie apropiată de cea a vre-unui terorist …

            4) – orhidee şi supă thai. Mi-a plăcut mult când am survolat Tailanda. Am fost fascinat de ceea ce vedeam pe camera live iar din când în când mai aruncam ochii şi pe geam: survolam jungla şi cursul unui fluviu sau râu mai mare, cu un traseu foarte sinuos. Era o junglă tropicală sau subtropicală, cu un ecosistem specific, pe care poţi să-l recunoşti chiar şi „din avion”. Mă întrebam dacă şi în Raoul Island pădurea arată tot aşa…

În aeroport erau nişte aranjamente florale cu orhidee foarte frumoase. Îmi părea rău că nu e şi Kinga cu mine să le vadă, pentru că ştiam cât de mult îi plac orhideele.

 

Foto: Orhidee în aeroportul din Bankok

            În Bangkok aveam de stat destul de mult timp, aproape 5 ore, dar mi-am găsit ce să fac. Era un etaj numai cu magazine Duty Free şi cu multe restaurante iar într-o zonă de aşteptare  erau vre-o 10 calculatoare cu Internet gratis. Am mai stat şi am mai vorbit pe mess cu Kinga şi cu ai mei, care erau cu toţii la Vălişoara. Vroiam să-i liniştesc, să le spun că totul este în regulă, că a trecut deja prima parte a călătoriei şi că sunt bine. Apoi am mers să mănânc ceva pentru că mâncarea mi se părea destul de ieftină, faţă de Europa, deşi eram în aeroport. De la 5 euro puteai mânca, iar la 10 euro, banii pe care mi i-am propus să-i dau pe mâncare, găseai meniuri destul de bogate. Singura problemă era că nu mă puteam orienta decât după pozele care erau expuse alături de felurile de mâncare, pentru că nu înţelegeam ce conţin deşi unele erau traduse şi în engleză. După ce am tot „analizat” şi comparat am ales o „chestie” care semăna în poză cu ceva cu pui şi legume. Nu ştiu dacă m-am uitat la poza care trebuia sau mi-au încurcat comanda, dar am primit o supă foarte iute, cu buruiene aromatice, cu nişte creveţi şi cu ceva scoici, meduze sau caracatiţe mai mici în ea. Deşi îmi plac mâncărurile condimentate, supa aia nu am putut să o mănânc. Am pescuit cei câţiva creveţi, am mai găsit vre-o 2 legume şi îmi era mai foame decât atunci când m-am aşezat la masă. M-am uitat apoi atent la cei din jurul meu, să văd ce mănâncă: erau câţiva cu nişte supe sau sosuri care nu mi-am dat seama cu ce sunt, câţiva cu nişte cocktail-uri servite direct din nişte nuci de cocos şi în sfârşit am văzut pe unul, cred că era american, cu o chiflă cu carne tocată şi cartofi. Aha…. Am luat din nou lista de bucate. Nu m-am mai uitat la fotografii ci m-am uitat după cuvântul „burger”. Am găsit până la urmă un „burger”, am zis să fie fără nici un fel de condimente sau sos, doar o chiflă şi un burger. Şi o cola. Era destul de ciudat la un restaurant cu specific tailandez, dar nu mai vroiam să mai risc să primesc cine ştie ce chestii care aproape mişcau în farfurie.

            Cele 5 ore de aşteptare au trecut repede iar momentul multaşteptat sosise. Urma îmbarcarea către Auckland, şi am avut un sentiment foarte plăcut când am văzut afişat anunţul la poarta de îmbarcare:

 

foto: destinaţia – Auckland

            Urma ultima parte a călătoriei, la finalul căreia urma să îmi îndeplinesc visul: ajungeam în Noua Zeelandă.

            Zborul a decurs fără probleme. Deşi dormisem destul de puţin în ultimul timp, nu puteam să adorm. Diferenţa de fus orar, care tot creştea pe măsură ce ne apropiam de Noua Zeelandă, îşi spunea cuvântul. M-am uitat la câteva filme, iar când s-a făcut dimineaţă am urmărit pe geam norii şi oceanul de sub noi. Prima imagine cu teritoriu noii Zeelande o am şi acum în minte. Când am ajuns deasupra uscatului, deja zburam la o altitudine mai joasă pentru că urma să aterizăm. Survolam o zonă colinară, cu un peisaj desprins parcă din Stăpânul Inelelor. Iarba şi arborii erau de un verde intens, iar colinele rotunjite, grupurile de arbori care apăreau din loc în loc precum şi vitele care păşteau în acest cadru,  creau o atmosferă care mie mi se părea ca fiind foarte familiară, locuri cunoscute, un nou sentiment de „acasă”, pe care l-am avut tot timpul cât am sta în Main Land, adică pe insula mare. Nu ştiu dacă există reîncarnare, dar dacă am mai trăit o altă viaţă, cu siguranţă că am trăit-o în Noua Zeelandă. Ce am observat încă înainte de aterizare, perspectiva în Emisfera Sudică era mult mai mare decât în Emisfera Nordică. Adică linia orizontului părea mult mai departe decât la noi. Datorită înclinării axei Pământului, în Noua Zeelandă mi se părea că orizontul se închide foarte departe iar stratul de nori este mult mai gros decât la noi. Acest lucru conferă o mai mare „adâncime” a imaginii fapt ce era numai bun de exploatat în fotografie şi mai ales în fotografia de peisaj.

foto: profunzime mare a imaginii, datorită înclinării axei Pământului în emisfera de Sud.

            În aeroport am intrat foarte relaxat, de parcă mă întorceam de undeva şi nu de parcă veneam aici pentru prima dată în viaţă. Toate lucrurile, afişajele, marcajele de ghidare către zona de ieşire şi zona de recuperat bagajele, mi se păreau cunoscute. Am citit pe diverse forumuri că intrarea în Noua Zeelandă era destul de dificilă chiar dacă aveai viza de intrare în paşaport. La vamă, după ce completai un chestionar şi ţi se puneau câteva întrebări, primeai permisul de intrare, adică o ştampilă în paşaport sau refuzul de intrare, care însemna că stăteai în terminal până următorul avion pleca către o ţară unde puteai intra fără viză, avion cu care erai deportat. Ştiam de pe net de câţiva români care păţiseră acest lucru. Am completat chestionarul unde erau câteva întrebări cu caracter general dar şi câteva chestii de carantină. Ştiam că nu aveam voie cu nici un fel de seminţe, fructe sau plante şi părţi de plante la mine, dar avem cu mine medicamente pentru 6 luni de zile. Analgezice, antibiotice, ceva pentru rău de mare, alifii pentru zgârieturi, cu care îmi era cam teamă să trec prin vamă. Dacă li se pare ceva suspect şi nu primesc dreptul de intrare?   

            Am aştepta la rând şi destul de relaxat am dat paşaportul şi chestionarul la tipul de la vamă. Speram să nu mă ţină mult, pentru că ştiam că dacă îţi pun multe întrebări deja eşti suspect şi vor să te încurce ca să aibă motiv să-ţi desfacă bagajul sau eventual să îţi refuze intrarea. M-a întrebat de unde vin, care e scopul călătoriei, iar când i-am zis că fac voluntariat pentru DOC, m-a întrebat dacă profesia mea este legată de această activitate. Când i-am zis că sunt inginer silvic şi că fac acelaşi lucru şi în România, adică protecţia naturii, a lăsat la o parte formularul în care nota, şi pe un ton care dintr-unul formal s-a schimbat dintr-o dată într-unul foarte amical, am discutat despre Raoul Island, despre programul de conservare a biodiversităţii de acolo, cum a fost procesul de selecţie şi interviul, lucruri care mi se părea că îl interesau mai mult decât persoana mea. Chiar cred că tipul poate vroia să aplice pentru program în următoarea perioadă. În formularul pe care l-am completat eu erau 2 întrebări la care am bifat DA deşi ştiam că nu e prea bine să răspunzi la vre-o întrebare de acolo altfel decât cu NU.  Întrebarea dacă în ultima lună am fost în pădure în ţara de unde vin şi am intrat în contact cu seminţe, plante sau părţi de plante de la mine din ţară şi respectiv, întrebarea dacă am substanţe chimice, droguri sau medicamente asupra mea. Ştiam că pot să bifez NU la amândouă, dar dacă mă prindeau că mint era mult mai grav decât dacă bifam DA şi explicam. Tipul de la vamă a văzut că aveam 2 răspunsuri din coloană bifate cu DA, dar nici nu l-a mai interesat, a zis doar:

 – „So, you were in a forest, recently. Aha… and you have new boots, I supose”

            Am zis că da, am fost într-o pădure recent, dar am cumpărate ghete noi. Şi mai am medicamente pentru 6 luni de zile, că insula e nelocuită şi am câte ceva de uz general. Nu m-a mai întrebat nimic şi oricum nu cred că a mai ascultat ce am zis, de parcă oricum şi-a format deja o părere şi astea erau doar formalităţi.

 – „OK. Have fun on Raoul!” mi-a zâmbit şi mi-a pus ştampila cu dreptul de intrare.

            Am răsuflat uşurat… trecusem şi ultima încercare. Acum urma să ies în aeroport şi urma să intru cu adevărat în Noua Zeelandă. Apoi mă aşteptau 3 zile pe vapor până în Raoul Island.

Anunțuri

3 responses to “18.000 de km

  1. bravo, bafta, rabdare, si sa te intorci sanatos, plin de amintiri placute, si pozitive

  2. si asteptam continuarea

  3. dupa aventura asta va asteptam nj Canada pentru „Paln Nord”:
    http://plannord.gouv.qc.ca/english/index.asp

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s