Ziua de mâine – Festivalul de muzică folk de la Alba Iulia

Cu mâna stângă, “de lângă inimă”,  ridicată şi cu toate degetele desfăcute, Vali Şerban, directorul şi prezentatorul Festivalului Naţional Concurs de Muzică Folk Ziua de Mâine, a simbolizat numărul 5, adică a cincia ediţie a acestui festival de folk, de la Alba Iulia. Visul de mai bine de 30 de ani al lui Vali Şerban, de pe vremea când cânta cu Cenaclul lui Păunescu, de a avea un festival de folk la Alba Iulia, a devenit realitate şi are, deja, 5 ani de existenţă.

Vineri şi sâmbătă au evoluat concurenţii, câte cinci în fiecare seară, la secţiunea de concurs, iar la secţiunea de recitaluri au “avut cântări” nume consacrate ale folk-ului românesc. Duminică seara este programată Gala Laureaţilor şi un concert de colinde.

Dintre concurenţii din prima seară, am remarcat grupul Noi, pe Tituş şi pe Iulia, veniţi de la Câmpina, cu piesa de excepţie „Se plâng de mine  îngerii” (dă click pe ea şi ascult-o) şi pe Florin de la Baia Mare, care a făcut o demonstraţie de virtuozitate la chitară. Seara de recitaluri a început cu Poesis, apoi a venit Mircea Florian cu un excelent concert de muzică de avangardă, în care a asociat ca un veritabil maestru, sunete clasice de chitară sau drâmbă, cu sintetizatoare, mixere, şi alte elemente ale muzicii electronice. Cum a remarcat şi Tituş, cu care am stat de vorbă a doua seară, semăna puţin cu Pink Floyd. Chitara, mesajul versurilor şi vocea caldă a lui Micea Florian cu prestaţia  excelentă “de la platane” a colaboratorul lui, au demonstrat că în muzică nu există vechi şi nou ci doar minunat. Piese ca “Iubita mea de 80 de ani”, “Veveriţa” sau “Jumătatea asta”, pe care le ştiam piese de folk autentic, puse pe note (vorba cuiva, Sică ştie…) şi acompaniate de laptop-uri, sincronizere, sintetizator, “zgărie discuri” şi alte beat-uri, au sunat excelent.

Ultimul recital al serii a fost a lui Mihai Mărgineanu şi prietenii săi, care au făcut la Alba Iulia o repetiţie înainte de concertul de lansare a unui nou album, ce va avea loc joi, la Sala Palatului. Mărgineanu a demonstra încă o dată că e suficient să iei nişte piese din folclorul de mahala cu trimiteri porno sau câteva “căntece de munte” cu autori necunoscuţi (sau bine-cunoscuţi în anumite cercuri de munţomani), că nu trebuie să ai o voce deosebită ci să te bazezi pe nişte instrumentişti de excepţie (tipul de la bas, tipul de la vioară şi tipul de la tamburine sunt muzicieni adevăraţi), ca să iasă un show de excepţie. Treceri de la piese de rock autentic cântate la bas şi acompaniate de vioară, la piese de muzică clasică cântate la vioară şi acompaniate la bas (ex: de la  Thunderstruck – AC/DC la Balada lui Porumbescu ) sau solo-urile de percuţie de la tamburine au demonstrat că show-u lui Mărgineanu se bazează foarte mult pe prietenii săi.

Seara de sâmbătă a fost una foarte reuşită, pentru mine şi pentru Kinga. Nimic nu este întâmplător şi coincidenţe nu există. A început cu drumul de la Vălişoara, unde locuim, către Alba Iulia, 50 de km. La sugestia lui Kinga am oprit şi am luat 2 tineri la ocazie, care am aflat apoi că “au făcut trasee” în Cheile Vlişoarei toată ziua şi mergeu la…. Festivalul de Folk Ziua de Mâine de la Alba Iulia. În plus, erau membrii unei asociaţii, Acropolis, cu care intenţionam de mult să luăm legătura, în vederea unei colaborări pe proiectul Asociaţiei Biounivers, pe care îl implementăm momentan.

Ajunşi la Festival am urmărit încă 5 concurenţi talentaţi, între care am remarcat trupa Alergic de la Sebeş, cu o piesă cu mesaj clar anti-clasa politică (…. se cam înmulţesc astea în ultima vreme, vezi şi asta), şi un alt concurent care aducea a Artanu de la Timpuri Noi, şi la voce şi la fizionomie şi la mesaj. Am mai trecut încă 2 nume pe lista favoriţilor noştri: o fată de la Bistriţa cu vocea Andei Călugăreanu şi ultimul concurent, un artist de la Cluj, cu 2 piese superbe.

A urmat apoi recitalul lui Vali Şerban, ajutat pe final de Florin Săsărman, care, fiind membru al juriului, tocmai terminase de jurizat. A urmat apoi un moment Tatiana Stepa, care, deşi nu mai este printre noi, A FOST prezentă aseară la Alba Iulia, pe scenă. Prin intermediul imaginilor de la Ziua de Mâine 2008, unde a avut recital şi prin vocea unei tinere talentate de numai 14 ani, din Alba Iulia, participantă şi ea la concurs. Seara s-a încheiat cu Pasărea Colibri, în formula cu Marius Baţu, alături de Tetea Baniciu, Ciocu Vintilă şi Vladi Cnejevici (… m-au “mâncat” degetele să scriu şi Moţu Pittiş). A fost doar muzică, fără teatru, fără recitat… inevitabil am făcut o comparaţie cu show-urile lor de când mai trăia Pittiş…. dar a fost minunat şi a fost Miruna, a fost Eşarfa, au fost 2000 de ani, de la Poesis, a fost Popa Nan, Tristeţile…. şi mai ales piesa pe care am autodedicat-o mie şi lui Kinga – Vara la ţară. Am remarcat forma fizică şi scenică deosebită a lui Vladi Cnejevici, încât, la un moment dat, aveai impresia că a venit Pasărea cu… bodyguardul. Am mai remarcat şi cum sună piesele Poesis, cântate de Baţu cu Eugn Baboi  (de fapt de Eugen Baboi şi Baţu) cu o seară înainte, orchestrate în variantă Colibri puţin altfel. După ce s-a terminat concertul am fost la o lansare de album, trupa Plus Noi, într-o locaţie (galerie de artă) din Cetatea Alba Iulia. Decor excelent, catacombe, în faţă foc de tabără, şi cei 4 de la Plus Noi sună foarte bine. Mi-au plăcut mult.

Cea mai interesantă parte a serii a fost întâlnirea cu Tituş şi cu Iulia, favoriţii noştri, ai mei şi ai lui Kinga, la câştigarea concursului. Am încercat să-i găsim şi să-i felicităm după prima seară, în care au cântat, dar atunci nu i-am prins. Plimbându-ne prin Cetate i-am observat în faţa noastră şi am intrat repede în vorbă. Le-am transmis ca, pentru noi, ei sunt câştigătorii, indiferent de ce va zice juriul, iar ei ne-au invitat într-un restaurant unde serveau masa participanţii la festival. Cu mari intervenţii, „sunt cu noi, sunt prietenii noştri… etc.” din partea lui Tituş, am fost lăsaţi să intrăm, restaurantul fiind rezervat doar pentru cei din festival. Am băut un ceai şi un coniac excelent (deşi ospătarul mi-a răspuns, când am cerut un coniac: avem coniac Jack Daniel”s, iar barmanul nu auzise de pahar încălzit … ce să fac, vin şi eu cu fiţe de Oradea…). Am avut o conversaţie extrem de interesantă cu Tituş  ( www.titus-constantin.ro ) şi Iulia despre cariera lor, despre muzică în general şi despre folk în special. Sunt nişte oameni deosebiţi pe care i-am invitat cu plăcere la noi la Vălişoara, mai ales că Tituş şi Iulia sunt pasionaţi de escaladă. Sper să poată veni cât mai curând. Conversaţia ne-a fost întreruptă de câteva ori de Ducu Bertzi, de Florin Săsărman, de Baboi şi Baţu de la Poesis, care luau masa chiar lângă noi şi cărora Tituş ne-a prezentat. Florin Săsărman i-a invitat pe Iulia şi pe Tituş la festivalul de folk de la Bistriţa, iar Ducu am văzut că încă se ţine bine la vârsta lui.

Am petrecut o seră excelentă împreună cu soţia mea, alături de nişte tineri foarte talentaţi, Iulia şi Tituş, care formează un cuplu tare frumos. Am băut un coniac şi un ceai alături de nişte titani ai muzici folk, „muzica poeziei şi poezia muzicii”, cum spune Vali Şerban.

 Închei cu ceea ce cred eu că a vrut să transmită Vali Şerban. Recitalul lui a inclus şi compoziţia proprie “Lupul alb”, care e un mesaj clar, reluat de Vali de mai multe ori pe parcursul festivalui: o generaţie de cantautori se schimbă, e timpul ca o nouă generaţie, a III-a, să-i ia locul. Ziua de Mâine înseamnă generaţia următoare, înseamnă că unora ca Vali Şerban, Săsărman, Ducu Bertzi, Baniciu, Vintilă, Şeicaru ş.a. le pasă de ceea ce vor lăsa în urma lor. Nu numai piese de excepţie ci şi alţi tineri talentaţi pe care să-i îndrume şi să-i promoveze. Părerea mea este că pentru CEI MARI a fost mai uşor, exista Cenaclul, exista Păunescu, un mijloc de promovare excelent în acele vremuri. Acum există Ziua de Mâine de la Alba Iulia sau Festivalul de Folk de la Bistriţa, care e deja la a 8-a ediţie şi începe săptămâna viitoare (felicitări şi succes Florin Săsărman!). 

Ca şi aspecte critice remarc o prezenţă mai slabă a festivalului pe online (vezi căutare pe google), deşi a fost transmis live pe turismalba şi a avut partener online pe forewerfolk  si folkblog. Oricum, Vali, directorul festivalului, a recunoscut că degetele lui sunt făcute să atingă corzile chitarei, nu tastele calculatorului…. Deci e nevoie de Generaţia a III-a…

Klaus Johannis – Der Schmecker din politică

Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor şapte cetăţi: Braşov, Bistriţa, Sebeş, Sibiu, Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa.

Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura (ei erau obişnuiţi cu munca), se “ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel.

Când au ajuns în “cele 7 cetăţi”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) şi-a dat seama că negustorii saşi au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate şi au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile şi şi-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe saşi apoi negociau cum vroiau ei.

În anul următor au pornit din nou negustorii saşi spre podgoria Drăgăşani pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce vin în Transilvania. Şi, la fel ca şi anul precedent, negustorii au fost ospătaţi şi au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai ţineau pe picioare, au început să negocieze şi să facă afaceri. Oltenii îşi frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “cel care gustă”. Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă. Dintre toţi el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi a fixat preţul de cumpărare şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe. Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerţ cinstit cu oltenii.

Aceasta este originea adevărată a cuvântului “şmecher”, chiar dacă acum înseamnă  altceva. 

Situaţia nu s-a schimbat prea mult în zilele noastre. Avem nevoie de Der Schmecker la conducerea ţării.

Burgermeisterul Barroso de la UE  are nevoie de un Der Scmecker care să supravegheze “schimburile comerciale” de 20 de miliarde de Eur, cât avem noi de primit din fonduri europene. Ca nu cumva “politicieni” de Drăgăşani (şi Boc intră în categoria asta deşi e de Cluj) să facă cu ei ceea ce au făcut cu aproape 15 miliarde de Eur pe care le-a luat statul român cu împrumut de la FMI.

Să sperăm că va veni Der Schmecker la conducerea eternei şi fascinantei noastre ţări, dacă nu ca şi prim ministru acum, cu siguranţă ca şi preşedinte peste 5 ani. Sau şi… şi.

Dacă ne uităm în istorie vom observa că România, în toate perioadele ei de glorie, nu a fost condusă de români. Fanarioţii, cetăţeni ai cartierului Fanar din Constantinopol, au condus Ţările Româneşti pentru că domnii autohtoni se tot luptau pentru tron şi poporul nu mai avea de unde să plătească tributul. După înfiinţarea Statului Român de către Cuza, sprijinit de puterile occidentale, luptele politice au slăbit ţara aşa de tare încât a fost necesară transformarea în monarhie şi aducerea familiei de  Hohenzollern-Sigmaringen la tronul României. Chiar şi instaurarea comunismului s-a făcut, în primul deceniu, sub supravegherea atentă a trupelor şi tovarăşilor din Rusia, ce staţionau pe teritoriul nostru.

Singura soluţie pe care o are la dispoziţie Marinarul pentru a salva vasul România, ce tocmai se scufundă, este de a părăsi primul nava şi de a lăsa cârma la Der Schmecker.

Pericolul din banane… sau “Gheorghe, nu mânca, bă, ca orbeşti!”

M-a rugat cineva să fac o traducere şi … lucrez la un material despre plante medicinale. Am aflat ceva interesant despre banane şi despre legătura dintre consumul de banane şi sinucidere. Citez:

Pericolul ascuns din banane.

Dr. Kenthans E.V. de la Universitatea Harvard (SUA), a constatat în iunie 2002 că banana conţine 24 compuşi derivaţi ai serotoninei, substanţă chimică considerată în mod eronat de către unii biologi „hormonul plăcerii”. O echipă de cercetători americani de prestigioasa Universitate Harvard, a dovedit că bananele, mai ales în curs de coacere, conţin unii compuşi chimici asemănători serotoninei fabricată de creier, care produc grave tulburări hormonale. Un exemplu este cel oferit de cercetătorii psihologi şi biochimişti coordonaţi de dr Kenthans E.V. Aceştia au constatat, anul acesta că 20% din sinuciderile din SUA sunt „ajutate” de efectul represiv al unor infime cantităţi de substanţe serotoninice, întâlnită în banană. Un studiu mai amănunţit efectuat de către psihiatrii de la Cornell univ- Medical Center (New York), au demonstrat că presupusele gene ale suicidului (de 12 ori mai frecvente la femeie) sunt mai receptive la substanţele de tip serotoninic, fabricate de către „creierul feminin adolescent” supus începerii unei vieţi sexuale abuzive, în cazul populaţiei europene.

S-a demonstrat apoi că şi femeile care au depăşit vârsta adolescenţei târzii (24 ani) pot suferi crize ale tentaţiei de suicid, în urma unui consum zilnic de 300g de banane, pe o perioadă care depăşeşte 120-140 zile.

Cercetătorii americani au scos în evidenţă o certă legătură între serotoninele din banane şi efectul acestora asupra producerii unor hormoni din creier (hipotalamus), capabile de a declanşa reacţii psihice care conduc spre automutilare, sado-mascochism şi nu în ultimul rând spre accese nervoase ce produc un tip aparte de descărcare agresivă, care în cazul femeilor sensibile se manifestă prin decizia sinuciderii. Se recomandă ca vara persoanele cu un psihic labil, cu tendinţe depresive, să consume cât mai rar banane şi niciodată asociate cu tării ori lichioruri.

Din punct de vedere statistic în statul Missouri (SUA) una din 5 femei care s-au sinucis din dragoste vara, erau consumatoare zilnice de banane, iar una din 4 femei sinucigaşe din Florida (Miami) aveau acelaşi obicei.

Nici în Europa lucrurile nu stau foarte bine; una din 10 spaniole care se sinucid din dragoste vara sunt dependente de banane, ca şi 1 din 12 italience, care consumă zi de zi banane.

În România datorită preţurilor acestor fructe, se pare că se înregistrează mai puţine victime în rândul îndrăgostiţilor.

…gata citatul.

Mai există şi un alt pericol:

… mi-am amintit de bancul cu Ion şi Gheorghe care mergeau cu trenul şi au fost serviţi de un alt călător, pentru prima dată în viaţa lor, cu banane. Ion a muşcat din banană exact când trenul a intrat într-un tunel şi i-a strigat repede lui Gheorghe: “Nu mânca, nu mânca, bă, că orbeşti!!!”

Aşa că … treceţi pe mere.

guess who – noi în anul 2000

Am ascultat azi dimineaţă piesa asta la Cronicuţă, pe Kiss FM.

Super, super tare!!!

Începe cu un intro din  Noi în anul 2000,  piesa lui Moculescu pe care o ştiam de când eram pionier (ascultă piesa lui Moculescu aici). Noi în anul 2000 – Moculescu îmi aminteşte de perioada când purtam cravata roşie, dar şi despre  filmul Occident (vezi aici trailer) a lui Mungiu, a cărui temă muzicală este. In Occident ” e vorba despre noi aştia care am fost pionieri… şi despre ăia care s-au săturat şi au tăiat-o… dar şi despre ăştia care au rămas acasă”, vorba lui Gyuri Pascu.

Noi în anul 2000 – Guess Who, cred că o să spargă topurile cât de curând… mai ales că e an de alegeri şi, printre altele, are şi un mesaj politic (sau anti-clasa politică) clar: 

cam cât mai vrei să furi/că suntem multe guri/şi ştim cu toţii ce-n semnă să-nduri?

sau

 lumea simte/vrea fapte nu cuvinte…

Mesajul lui Guess Who, despre România de azi, este foarte clar:

Nu, Nu, Nu ne-am născut în locul potrivit

În online am găsit numai variante Radio Rip, de la emisiunea de azi şi de la o emisiune, tot Cronicuţă, din 26 septembrie, când am înţeles că piesa a fost difuzată prima dată.

Noi in anul 2000 - Guess Who  nu a fost lansată încă oficial şi  a promovat-o doar Huidu la Cronicuţă, pe Kiss FM. În online circulă doar variante radio rip.

Pun mai jos şi reacţii pe tema asta:

Cred că pe monden.info a apărut primul RadioRip. Mai apare şi la blogatu, pe blogul lui wolf, pe somnulescu , pe kro blog … şi mai sunt.

Sunt curios câte cautări pe google sau pe youtube va genera guess who – noi in anul 2000  în următoarele zile…

Şi o observaţie… ca să fiu şi eu cârcotaş: cred că titlul mai potrivit pentru această piesă ar fi fost Nu ne-am născut în locul potrivit.

PS:

… soluţia constatării lui Guess Who, că nu ne-am născut în locul potrivit:

 

Şi te-ai dus, dulce minune…

Ieri, cam în acelaşi timp în care ajungea şi la agenţiile de presă, am primit un mesaj pe e-mail de la Casa Regală, care conţinea Comunicatul prin care Radu Duda anunţa că se retrage din cursa pentru Cotroceni. Reacţiile mele la acestă ştire au fost destul de contradictorii, de la surprindere, la mâhnire, supărare, iar acum pot spune că sunt chiar nervos.

Sunt chiar foarte nervos. Pe Radu Duda.

Pentru prima dată abia aşteptam şi eu alegerile, pentru prima dată aveam şi eu un candidat care mă reprezenta. La nici un scrutin de până acum nu am fost aşa de „pornit” să merg la vot (la multe nu am fost deloc), cum eram pentru scrutinul din noiembrie pentru Preşedinţia României. Pentru prima dată, cînd auzeam de cuvântul „alegeri” nu mai îmi era greaţă.

 L-am urmărit pe Radu Duda, total întâmplător, la o emisiune la Vrânceanu-Ştirea (pardon, Firea), pe Antena3, chiar cu câteva zile înainte de a-şi anunţa candidatura. Nu era vorba atunci despre campania electorală, nici măcar despre intenţiile Alteţei Sale de a candida, ci era un simplu dialog pe teme politice şi economice cu Principele Radu Duda. Probabil că făcea parte din strategia de campanie care avea să urmeze. Atunci, ca membru al mişcării 70 (adică acei 70% care nu merg, de obicei, la vot), mi-am zis: „… ce păcat că nu candidează. Pe ăsta chiar l-aş vota. E un om extraordinar. Total opus de ceea ce înseamnă „politician de Dâmboviţa””.

M-am bucurat enorm când am auzit, la mai puţin de o săptămână, că şi-a lansat candidatura pentru Preşedinţia României. Chiar i-am trimis câteva mesaje de încurajare şi de susţinere pe blogul său (cred că de acolo mă avea Casa Regală în „baza de date”). L-am urmărit, la scurt timp după ce şi-a început „campania”, tot întâmplător, la Radio România Actualităţi (care, chiar e mult mai bun decât multe radio-uri comerciale. Nu-mi pare rău că plătesc taxa Radio/TV). Radu Duda a avut o emisiune de aproape o oră, în care a vorbit despre ceea ce înseamnă conceptul de Preşedinte al României, conform Constituţiei, şi conform mentalităţii europene, la care tot încercăm să ne aliniem. Şi cât de departe este percepţia actuală şi a candidaţilor şi a electoratului despre acest lucru. Nu vreau să intru în detalii, dar mi-a plăcut foarte mult şi cum şi mai ales ce vorbea. Chiar aşa gândeam şi eu. A urmat apoi proba de foc, răspunsuri la întrebările ascultatorilor care intrau în direct. S-a descurcat minunat, deşi a avut şi cîteva întrebări ostile, tendenţioase.

După acea emisiune m-am hotărât: nu numai că o să-l votez, dar o să-i fac şi puţină „propagandă electorală”. Fără să fiu plătit pentru asta, fără chiar să îmi ceară cineva. Şi ori de cîte ori am avut ocazia, i-am promovat numele, concepţiile, candidatura. Din convingere. Pentru că am crezut, nu în Alteţa Sa Principele Radu Duda, nu în Casa Regală, ci în Radu Duda, omul politic.

 Acum sunt supărat. Şi nu sunt supărat că m-a abandonat. Pe mine şi pe ceilalţi 12% care l-ar fi votat. Sunt supărat pe el că a dat speranţă. Speranţa că România merită un Preşedinte „altfel”, cum era şi mesajul său de pe blog „România, Altfel”. Un Preşedinte din altă clasă politică decât cea de gârlă, adică de Dâmboviţa, mai mult decât un Berbecali, WC Tudor, „prostănacul” Geoană, marinarul cu fetele lui sau aerianul de Crin Antonescu. Chiar dacă ştiam că toţi contracandidaţii lui sunt reprezentanţii unor grupuri de intrese şi că va fi foarte greu să ajungă în turul 2, măcar am avut o alternativă. Puteam vota şi altceva.

Sper că motivele care l-au făcut să renunţe nu au fost de natură medicală, de fapt cred că aceasta este singura scuză a unui om „altfel”, deşi s-a mai invocat şi de DragăStolo. Poate „grupurile de interese”, sau “clanurile” cum le numeşte el, l-au constrâns să renunţe, poate nu a mai rezistat presiunii, poate „a ieşit” din graficul de campanie, poate a depăşit deja bugetul… cine ştie…

Sau poate a candidat cu 20 – 30 de ani prea repede pentru electoratul din România…

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi… şi mai lasă-mi Parcul Natural Apuseni

“Declararea ca neconstituţională a Legii de delimitare a Parcului Natural Apuseni  întrucât aceasta încalcă dreptul la proprietate al comunelor limitrofe, despăgubirea proprietarilor şi desfiinţarea Parcului Natural Apuseni.” Este o „iniţiativă” care mă face să iau atitudine, măcar pe blog.

Detalii aici ,  aici şi aici, toate de pe bihon.ro

Cum s-a ajuns la ea:

Luna trecută, primarul PD-L-ist de Rieni a chemat la discuţii alţi primari din zona M-ţii Apuseni – Padiş, reprezentanţii Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS) Cluj, Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic, ai Gărzii de Mediu, pe prefectul de Bihor, Ghilea şi pe deputatul PD-L de Bihor, Seremi.

Motivul: gândacul de scoarţă afectează masiv pădurile din zona Parcului Natural Apuseni, iar exploatarea arborilor atacaţi de acesta nu se poate face întrucât legea nu permite intervenţii în pădurile aflate în zona de protecţie din Parc.

Şi a fost găsită imediat soluţia: „desfiinţarea Parcului Natural Apuseni”.

Ce se ascunde de fapt, în spatele acestei iniţiative:

1. Scoaterea unor mari suprafeţe de pădure din Parcul Natural Apuseni, pentru a nu se mai supune legilor stricte de conservare şi pentru a putea fii defrişate masiv, după bunul plac al aleşilor locali. Beneficiari direcţi: primăriile care deţin păduri în Parc.

2. Boom-ul imobiliar ce va avea loc după scoaterea unor suprafeţe din Parc, acum fiind interzise amplasarea de construcţii în zonele de protecţie. Adică: case de vacanţă, pensiuni, hoteluri, etc. Ghiciţi cine deţine majoritatea terenurilor pe care s-ar putea amplasa construcţii în zonă? Prefectul Ghilea şi deputatul Seremi, care le-au cumpărat pe bani de nimic de la locuitorii din zonă s-au le-au concesionat de la primării.

Dacă privim lucrurile strict… silvicultural, tot aici găsim şi soluţia:

E adevărat, sunt atacuri masive de gândac de scoarţă în zonă, arbori afectaţi şi arbori doborâţi de vânt, care ar trebui extraşi pentru că sunt surse de infestare pentru ceilalţi. Dar pentru asta nu trebuie să defrişăm tot, să tăiem „arborii afectaţi”, adică unul afectat şi 10 sănătoşi, cum se urmăreşte. Se poate face combaterea dăunătorilor, a insectelor, prin mai multe metode de combatere:

- combatere chimică, în care se fac tratamente cu diferite substanţe chimice toxice sau repelente, pentru insectele dăunătoare

- combatere cu curse feromonale, când insectele dăunătoare sunt atrase de curse cu feromoni şi sunt astfel capturate

- combatere biologică, în care se inoculează un anumit virus în populaţia de insecte dăunătoare, care va induce o boală şi le va decima.

Toate aceste metode se folosesc în practica silvică din România. E adevărat că legile stricte de conservare interzic unele metode de combatere, dar se pot cere derogări în acest sens, care să permită folosirea lor acolo unde situaţia o impune, nu desfiinţarea Parcului.

Directorul ICAS Cluj, care a participat la această mascaradă, este unul dintre cei mai buni specialişti în combatere biologică din România. Îl cunosc personal pentru că şi eu am colaborat cu această instituţie.  M-a surprins reacţia lui referitor la această problemă.

Oricum aceste metode de combatere sunt, într-adevăr costisitoare. E mai uşor să tai tot la ras, pentru că investeşti foarte puţin în exploatare şi în plus mai valorifici şi lemnul, decât să investeşti bani în combatere, unde te alegi cu mulţi bani daţi, fără lemn de vândut, DAR CU O PĂDURE CURATĂ. Din punct de vedere economic, adică al profitului, nu are nici un sens.

De la instalarea ei, într-o pădure investeşti bani cam 50 de ani, abia după aceea poţi scoate câte ceva, iar banii cei mai mulţi se obţin la vârsta exploatabilităţii, de 80-100 de ani, când exploatezi cea mai multă masă lemnoasă. Un primar vrea să scoată bani DIN ORICE … în 4 ani, cât ţine un mandat. Aceste 2 „planuri manageriale”, cel silvic şi cel… politic, nu coincid. Şi atunci ce facem? Desfiinţăm Parcul, mai luăm nişte păduri la vârsta exploatabilităţii, le tăiem la ras… şi peste 4 ani, vedem noi ce v-a mai fii.

Există acum atâtea posibilităţi de a accesa fonduri europene pentru conservarea ariilor protejate. Nu era mai bine, aceea întâlnire să se concretizeze cu înfiinţarea unui ONG care să-şi propună acest lucru: atragerea banilor europeni  PENTRU PROTEJAREA PARCULUI NATURAL APUSENI, nu pentru desfiinţarea lui?

Comentariu la “Despre opţiunile din viaţa ta”

Am făcut un comentariu la articolul “Despre opţiunile din viata ta“. Foarte interesant articolul de pe blogul lui Buddha, am descoperit astfel noi valenţe ale… pasionatului de informatică Alexandru Negrea.

Am postat rândurile de mai jos la secţiunea Comentarii, la articolul respectiv, dar după ce am realizat cât de mult am scris, am considerat că ar putea fii un articol… pe blogul meu. Deci:

1. “Aş fi făcut o psihologie, o sociologie… mă rog, e prea târziu acum.” Cred ca nu e deloc prea târziu, ba chiar aş zice ca e exact timpul potrivit. La 18-20 de ani nu ai acumulat suficiente experienţe pe care să le poţi asocia cu noţiunile teoretice care ţi se predau acolo. La 28-30 de ani cred ca e ideal să faci o facultate de genul ăsta, dacă timpul iţi permite, bineînţeles. …mai sunt înscrieri şi în toamna .

2. “cât de sigur eşti că persoana de lângă tine este cea mai potrivită … din multitudinea existentă?“. Dacă iţi pui aşa problema, clar ca nu e EA. Dacă va apărea în viaţa ta, nu o să te mai întrebi dacă e sau nu e potrivită. Pur şi simplu VEI ŞTII asta. E ca şi cum ai intra într-o depăşire cu maşina, dacă vine ceva din faţă şi nu ai timp să treci, vei frâna, acţiune venită din subconştient. Dacă ai timp să treci, subconştientul te va lăsa să apeşi mai departe pe acceleraţie. La fel şi cu relaţia, subconştientul nu va mai pune la îndoială dacă e sau nu e potrivită, ci te va lăsa să mergi mai departe. Mai demult cineva mi-a spus, legat de dilema „cum iţi dai seama ca e EA?”: “Nu pot să-ţi explic, vei înţelege numai când vei trăi aşa ceva. CÂND VA APAREA, VEI ŞTII. Nu vei mai întreba pe nimeni”. Aşa este, când a apărut, mi-am dat seama, am ştiut imediat, nu am mai avut … dileme daca e sau nu e EA. În aceeaşi săptămână i-am cerut mâna de la părinţi. Ii mulţumesc la Dumnezeu pentru că ne-a (re)intersectat drumurile. Oricum, Camil Petrescu dixit: “aleşii dragostei adevărate sunt excepţii tot atât de rare ca şi geniile”.

3. “Ne-am obişnuit să trăim într-un sistem de reguli bine împământenite, sub presiunea unor părinţi tradiţionalişti, ce ne pot dori binele îndemnându-ne la rău, iar schimbarea nu va veni prea curând, din câte îmi dau seama…”. Părinţii nu mai au loc într-o poveste de dragoste adevărată. De fapt nu mai are nimeni loc, decât cei doi. E adevărat, mai există părinţi, prieteni, fraţi, rude, etc., dar ăştia sunt pe locul 2. E foarte greu să accepţi acest lucru, de obicei ia ceva timp, dar dacă nu ai nici un regret ca ai făcut-o, e clar ca ai găsit-o pe EA. Când vom accepta FĂRĂ REGRETE acest lucru vom şti că am găsit jumătatea. Prima piatră de încercare a oricărei relaţii finalizate cu verighetă, este organizarea nunţii, când trebuie să ţinem cont de tata, mama, bunicul, bunica, fratele, sora, soacra, socru, naşul, naşa, vecinul, vecina etc., care fiecare îşi dau cu părerea, exprimându-şi frustrările că nu au reuşit să-şi organizeze propria nuntă aşa cum au vrut. Dacă vom ţine cont doar de părerea mirelui şi a miresei, începând de la nr. de invitaţi, la meniu, program şi la genul de muzica, vom înţelege că nunta, este primul pas al drumului în 2, nu în 2 + 10.

Un exemplu că în cuplu nu trebuie să intervină nici măcar copii: Cunosc o situaţie când, la câtva timp de la moartea soţului, văduva de 60 de ani le-a spus celor 2 copii, maturi şi ei, pe care i-au avut împreună: “Sunteţi copiii mei, vă iubesc enorm, dar niciodată nu v-am iubit la fel de mult ca şi pe el. El a avut 60% din inima mea, voi fiecare câte 20%.”

Părinte denaturat? Dragoste adevărată? Eu zic ca a doua variantă…

LA MULŢI ANI, MAESTRE!!!

Mâine, cineva foarte apropiat de sufletul meu va împlini o frumoasă vârstă, 31 de ani.

Este un bun prieten,  fost coleg de facultate şi de cameră, şi m-am gândit să vorbesc puţin despre el. Nu vreau să descriu amintirile care mă leagă de persoana lui, atât de multe şi atât de frumoase, ele rămân permanent în sufletul meu şi fac parte din acele comori care le purtăm cu noi oriunde şi le arătăm foarte rar. Vreau doar să spun câte ceva despre el. Nici măcar nu vreau să citească cineva aceste rânduri, pur şi simplu scriu pentru că îmi face plăcere. Numai gândul la el îmi bucură deja inima şi mă luminează.

Sică este un om deosebit şi face parte din acea categorie de persoane care îţi rămân mult timp în partea memoriei cu amintiri plăcute, chiar dacă l-ai întâlnit doar puţin. Este imposibil să stai în preajma lui şi să nu te simţi bine. Fie că te amuzi de  o glumă, o poantă, o situaţie povestită cu umor, de modul cum face haz de necaz chiar de el însuşi, fie că pur şi simplu povesteşti ceva, din viaţa ta sau a lui. Iar dacă întâlnirea cu Sică are loc şi „pe un fond muzical”, simţi cum te încarci pozitiv. Muzica e una din pasiunile sale. Şi nu să compună, să interpreteze, vocal sau la vre-un instrument, sau să joace şi să danseze (deşi le face foarte bine pe toate), ci să o … trăiască. Este sursa lui de energie, de acolo se încarcă. Chiar nu mi-l pot imagina pe Sică fără muzică, fără un fond sonor, o melodie, fie ea de muzică populară sau uşoară. Şi nu mi-l pot imagina niciodată singur, fără prieteni în jurul lui.

Sică are un dar aparte de a se face plăcut, de a atrage oamenii din jur, de a-i capta.

Studiind recent diferite teorii de lidership, am asociat imaginea lui Sică cu cea a liderului născut, „natural born lider”, care are capacitatea de a magnetiza atenţia tuturor, de a crea bună dispoziţie, de a motiva persoanele din jurul lui. 

Apoi am avut o revelaţie. Sică nu este o persoană care să poată fi încadrat în vre-o categorie de lideri, fie ea şi aceea de „natural born liders”, pentru că  Sică nu atrage oamenii în jurul lui pentru ca ei să-l urmeze, să-i conducă. El este o sursă de energie. El vrea să-i ajute, să le transmită, să le dea, la nivel inconştient, cât mai mult. El preia o mare cantitate de energie şi trebuie obligatoriu să o transfere mai departe, celor din jur. După orice întâlnire cu el te simţi mult mai pozitiv, mai încărcat.

Altruismul lui la nivel energetic este transpus şi în plan conştient. Este o persoană foarte sensibilă şi atentă la nevoile celor din jur. Şi te ajută. Cu orice. Chiar dacă eşti un prieten vechi sau o cunoştiinţă recentă, sau un cerşetor de pe stradă. Dacă ai orice problemă el încearcă să o rezolve, iar dacă reuşeşte este împlinit doar cu faptul că te-a ajutat, fără a aştepta ceva în schimb.

Recent am avut o discuţie referitoare la anii de studenţie, şi cineva m-a întrebat: „nu regreţi că ai făcut Silvicultură, ai profesat foarte puţin şi acum te orientezi spre management. Nu era mai bine să fii făcut Ştiinţe Economice?” Am răspuns categoric NU. Atunci nu am putut să-mi explic logic acea afirmaţie, venită din interior, din subconştient. Ulterior „mi-am adus aminte de omul care îmi păruse un prieten de când lumea, şi adesea chiar un alt eu-însumi”, de Sică. Dacă aş fi făcut orice altă facultate, chiar Harvard-ul, nu l-aş fi cunoscut pe Sică. Şi viaţa mea ar fi fost mult mai săracă…

La mulţi ani, Maestre! Să ne trăieşti! Neapărat.

Şi să nu uiţi că suntem mulţi care te iubim şi cărora ne pasă. De tine, în special.

BestBlowJobs

Am citit de dimineaţă un articol la care am ajuns de pe blogul lui Zoso.

Un articol despre CV-urile Premium de pe BestJobs. Chiar aşa e, cum scrie arhiblog. ?

Eu am cont şi la Bestjobs şi la eJobs. Când vreau să aplic, aplic de pe ambele, de obicei am o zi pe lună în care studiez piaţa muncii şi trimit CV-uri. Ceea ce mi s-a părut curios şi mie, este de ce doar de pe eJobs am fost contactat pentru interviuri. De pe BestJobs, nimic. E adevărat, nu am cont Premium, pentru care trebuie să plătesc 13 eur, cont Premium care există numai la BestJobs.

Când am primit şi eu oferta de Premium, cred că de vre-o 2 ani, am stat să mă gândesc dacă să plătesc un serviciu care era oferit iniţial gratis: adică de a transmite CV-ul meu unei companii interesate. De fapt un cont Premium îţi garantează că CV-ul tău va fi trimis între primele, pe când un cont normal cred că nu îţi mai garantează nimic. Oricum BestJobs ia bani de la angajatori, altfel nu le postează anunţurile de recrutare. Cu contul Premium vor să ia bani şi de la bieţii jobhunteri. Ar mai fi un aspect: angajatorii, cei care fac selecţia, apreciază faptul că îţi doreşti cu adevărat jobul respectiv, că dacă ai cont Premium eşti mai deosebit decât ceilalţi aplicanţi, adică ai 2 perechi de… ochelari. Sau eşti mai disperat şi pot să negocieze cu tine de pe alte poziţii…

Că faza cu “baza de date” Premium în care eşti introdus şi de unde te vor vâna head-hunter-ii ca pe raţele sălbatice, chiar că nu ţine.

Atunci ce rost mai are să-ţi faci cont normal, free, dacă numai cei cu Premium au şanse?

De ce site-urile serioase de joburi , de dincolo, nu folosesc metoda asta?

Sunt curios să aflu părerea unui HR  sau a unui angajator despre asta. Oricum eu merg să-mi şterg contul de pe BestBlowJobs. Nu am chef să dau 13 eur pe un serviciu cu care am fost momit gratis.

Lucruri bine făcute

Acum 6 ani ne-am promis, absolvenţii promoţiei 2003 ai Silviculturii de la Oradea, că ne vom întâlni în fiecare an, pentru a sărbătorii 1 an, 2 ani,… X ani de la obţinerea titulaturii de ing. A fost o promisiune care s-a concretizat abia după 6 ani. În acest week-end, la Beliş, jud. Cluj.

A fost o revedere foarte plăcută şi emoţionantă, de unii colegi nu mai ştiam nimic  iar pe alţii nu îi mai văzusem de la licenţă. Au participat, în ordinea în care au venit: Vasile – coorganizator şi gazdă, adică „nenea proprietaru”, Sică – coorganizator, Daniel, Virgil, (ultimi 2 au venit împreună dar m-am uitat cine s-a dat primul jos din maşină), Petrică – el a stat doar câteva ore, dar, având în vedere că are o funcţie care îl solicită foarte mult, îl înţelegem şi ştim că oricând ne putem baza pe el, Daniel, Nicu, Dacian, Adrian şi Nicu. Şi subsemnatul blogger.

Vasile, Sică şi eu  am ajuns încă de vineri la „locul faptei” şi am făcut tot posibilul, adică nişte grătare, pentru a-i întâmpina cum se cuvine pe colegii de la Focşani, Daniel şi Virgil, care, după 650 de km de condus, au ajuns pe la 2 noaptea. Oricum noaptea respectivă s-a prelungit… până dimineaţa la 8.30, cu muzică, nişte ţuici, nişte vin şi … discuţii bizantine între orele 5.30 – 8.30.

A doua zi au ajuns şi restul colegilor şi dacă eu şi Sică am reuşit să dormim câte ceva în cursul zilei, pentru Vasile şi soţia lui, Delia, a fost mai greu, pentru că trebuiau să-i aştepte şi să-i cazeze pe fiecare.

Am rememorat evenimente din timpul anilor de studenţie, am aflat informaţii despre alţi colegi de care chiar că nu mai ştiam nimic, am glumit, am râs, „că aşa ne place nouă, să ne râdem”, am băut, am gătit, ne-am plimbat, ne-a plouat, am făcut şi politică… am făcut chiar şi un guvern. Mai spre dimineaţă, oricum în aceeaşi euforie bahică prin care a luat naştere şi cel actual, al lui Boc. Numai că al nostru ar fi fost mai bun…

Muzica a fost asigurată de … inegalabilul, incomensurabilul, maestrul Sică. Logistica de la el şi de la Delia. Dar am fost aproape fiecare, pe rând… la pupitru DJ-ului.

A… să nu uit. Sică a şi jucat. Cu Mihaela. Si cu Virgil, cu Vasile, cu Daniel,  cu mine…. Dar mai spre dimineaţă.

Concluzii:

Ne vom întâlni în fiecare an de acum înainte.

Legăturile de prietenie formate în studenţie o să ţină toată viaţa.

Mai erau colegi pe care ne-am fi putut baza. Ar fi venit la întâlnire, dar nu au fost invitaţi. Din păcate nu au fost decât 10 camere. Nu am vrut să facem o selecţie, pur şi simplu aşa a ieşit. Ne-am promis că la anul îi chemăm pe toţi. Oricum anul acesta a fost doar o întâlnire pentru a închega comitetul de iniţiativă pentru următoarele.

Despre sistem: Sistemul silvic este un sistem care se va distruge prin implozie, dacă nu se va reforma.

Nu se mai face meserie, faptul că trebuie să faci profit pentru instituţie se bate cap în cap cu principiile de bază ale silviculturii. Şi cu principiile tale de ing. silvic. Şi de om. Nu poţi să fii organ de control cu 800 ron/ lună, inclusiv salariu de merit.

Este un sistem în care promovarea se face pe orice altceva decât pe criterii de performanţă sau concurenţă loială. Vezi şi postul ăsta. Înregimentarea politică este obligatorie. Obligatoriu cu cei de la guvernare. În plus de asta mai şi costă… Un post de director de direcţie silvică, costă, în unele locuri, cam cât un post de şef de ocol în altele … cam 30.000 eur. Un post de director de direcţie silvică  în zonă cu potenţial… economic sau silvic, costă cam cât un post de prefect 50.000 – 80.000 eur.  Cel mai ieftin şef de ocol – 10.000 eur. Asta pe 6 luni, până la alegeri. Cui dai banii? La … partid, sau la un reprezentant în teritoriu al partidului. Toată lumea ştie asta, „oferta” e, oarecum publică, în interiorul sistemului. La fel şi lista de preţuri.

Mi-a plăcut o remarcă: „La noi şefii de ocol nu îi pune directorul de direcţie. Îi pune direct ministrul”.

Poţi ajunge la DNA şi dacă faci şi dacă nu faci ceea ce ţi se ordonă. De fapt tu răspunzi ce semnezi, nu partidul care te-a pus acolo. Dacă faci, de ce ai făcut, dacă nu, ca să-i dai în gât pe cei care te-au zburat dacă nu ai făcut ce te-au pus ei. Oricum nu e bine. Cu DNA-ul nu-i de joacă. Nici cu partidul.

Oameni perfect dedicaţi, pasionaţi şi valoroşi, cu 15 ani de experienţă profesională şi toate studiile în domeniu (liceu, şcoală postliceală, facultate, master) se gândesc la … reorientare profesională. Succes Lăiţă- Îţi ţinem pumnii..

Sunt şi persoane care nu le pun toate la suflet şi  compensează toate mizeriile sistemului cu faptul că fac ceea ce le place şi nu se văd făcând altceva. O să ajungă departe în meseria asta. Succes Vasile, şi ţie îţi ţinem pumnii.

Ştiţi ce a spus Lincoln: „Dacă vrei cu adevărat să fi un om mare, POŢI SĂ FII.”

Alţii au părăsit deja sistemul după doar câţiva ani, cam 2 în medie. Nu o să mai revină. Eventual doar … la guvernare.

Eu am avut un oarecare regret că nu am profesat ca şi inginer silvic, în producţie efectiv. Am lucrat doar în învăţământ universitar silvic şi în cercetare.

Acum nu îl mai am. Regret numai că nu am plecat din RO când am avut ocazia. Încă nu e târziu…

Despre lucruri bine făcute şi … finalizate: nu e vorba de guvern…. Am făcut un ceaun, sau un gulaş, la care am participat toţi. Unii nu au crezut în proiectul ”ceaun la grătar”, mai ales după ce a început ploaia. Dar a ieşit bine. Detalii aici.

Mulţumiri:

Tuturor celor care au participat. Daniel şi Virgil au făcut 2 zile din 3 pe drum. Nicu se căsătoreşte săptămâna viitoare şi sunt convins că mai avea pregătiri de făcut. Casă de piatră! Daniel şi Andreea au 2 copii acasă, care îi aşteptau. Pe Dacian şi Crina îi aşteptau doar băieţelul, fetiţa venise cu ei.

Lui Sică, că ne-a adunat în jurul lui, încă din studenţie. Ideea de a ne întâlni în fiecare an a fost a lui.

Lui Vasile, „că face lucrurile să se întâmple”. Nu ar fi fost posibil nimic fără el. Şi în studenţie era la fel. Un om extraordinar. La fel şi Delia, soţia lui.

Consoartelor noastre: soţii, prietene, viitoare soţii, că ne-au înţeles şi au acceptat faptul că au fost puţin neglijate. Unele puţin mai mult. Aici mă simt şi eu… Într-o ordine perfect aleatoare: Delia, Mihaela, Kinga, Gabi, Andreea, Paula, Vio, Crina, Mirela, Mihaela.

Lui Delia, Mihaela şi Kinga, că ne-au făcut cremeş.

Lui Alexandra şi Iulia, că ne-au făcut să ne dăm seama care este cu adevărat sensul vieţii. La 3 anişori, Alexandra a zis, în braţe la tati şi la mami: „Noi suntem o familie. O familie mai micuţă”. Felicitări părinţilor Gabi şi Adi, Crina şi Dacian, aveţi nişte fetiţe minunate.

Lui Delia şi Vasile. Aţi fost nişte gazde excelente.

În special lui Kinga, „fata cu gândacii”, cum a zis Alexandra, că mă suportă… în fiecare zi. Şi mai ales după ce am format guvernul, că mi-a fost cam… rău. Responsabilitate mare, ce vreţi…

Poze de la eveniment găsiţi aici.