Cântece de munte

Cum în ultimele 2 luni am fost foarte ocupat şi nu am reuşit “să mai umblu pe dealuri”, cum zice tata, mi s-a făcut un dor teribil de munte, de drumeţie, de pădure, de plante, de verde…. de viaţă. … mai ales că am văzut recent şi Avatar-ul. Tema principală din filmul Avatar dă un alt sens expresiei “comuniune om-natură”, mai bine zis ”popor Na”vi – natură”, sau, mai plastic… “codru-i frate cu românu”.

Aici fac o paranteză şi găsesc explicaţia pentru care românul se poartă aşa de bine cu fratele lui, codru şi cu natura în general: este cunoscută rivalitatea dintre fraţi, descrisă chiar şi în Biblie (vezi primii copii ai lui Adam şi Eva: Cain şi Abel) când unul dintre fraţi îl omoară pe celălalt pentru că Dumnezeu nu i-a primit jertfa (povestea aici). Tot în aceaşi ordine de idei merg şi la o baladă populară românească, Mioriţa, unde, din 3 ciobani, în unele variante fraţi între ei, doi îl omoară pe al treilea ca să-i ia oile. Deci… dacă “codrul e frate cu românul”, fratele român va găsi un motiv să scape de el. Dar existăm noi…

În aşteptarea zilelor când o să se desfacă primii muguri, în aşteptarea de “verde crud” dar şi a timpului liber care să-mi permită ieşiri în natură, m-am gândit să fac un playlist cu cântece de munte. Mai toată ziua de ieri, în timp ce lucram la calculator, am ascultat playlist-uri cu cântece de munţomani de pe trilulilu.

Aici mai fac o paranteză şi spun că farmecul acestor cântece de munte este dat şi de faptul că ele se transmit “de la un foc de tabără la altul” fără a conta foarte mult cine le-a compus. Apoi nimeni, sau foarte puţină lume îşi mai aminteşte de autor, dar cred că mulţumirea acestuia este dată de faptul că şi după 20-30 de ani cântecul este ascultat şi trezeşte aceleaşi emoţii ca la primele audiţii. Câteva dintre hit-urile lui Mărgineanu sunt cântece de munte….

Favoritele mele le puteţi asculta mai jos:

Să cânte muzica… să ardă focul!

(Dă click pe piese şi ascultă )

Pădure nebună  – În cap de listă este Pădure nebună, un cântec pe care îmi doream să îl reascult încă din 11 decembrie, când, de ziua mea, mi-a spus Vasile istoria lui. Am aflat atunci cine l-a compus şi ma bucurat faptul că autorul este inginer silvic, personalitate în domeniu, fost director de RNP, iar versul “o vară-ntreagă m-a ţinut pădurea / cu faţa-n iarbă, cu gândul aiurea” vorbeşte despre vara în care autorul a făcut practică la amenajări forestiere.

Ninge astăzi pentru tine sau Când te scuturi de zăpadă. E acelaşi cântec, interpretări diferite. Cântecul ăsta e pentru Kinga pentru că atunci când apare ea “chiar că se face cald în casă”.

Rău mă dor ochii mă dor - Piesa originala se numeste ,,Balada fulgerata de vant,, compozitia lui Valentin Moldovan iar versurile apartin poetului maramuresan Ioan Voicu. Interpretarea originala este a grupului folk baimarean ,, Orizont 77,, compus din Valentin Moldovan si Ghita Danciu.

Visul

Ţi-am spus adio demult -  Piesa se dedică “unui celebru şi bun coleg de facultate”… ştie el cine … pentru că trebuie să facă acest lucru.

Numai noi

Râpa sau Balada Străinului

Refugiu Diana 

Şi două imnuri foarte frumoase:

 Imnul Pietrei Craiului - ca “să vezi ce înseamnă să fi un munţoman”

Imnul Bucegilor

În încheiere o piesă cu o temă… cinegetică:

Cerbul

 

 

“Le Concert”

Dă click aici şi ascultă muzica, în timp ce citeşti acest post.

Azi de dimineaţă ne-am propus, împreună cu soţia mea Kinga, să mergem la film. De la 11.30 rula Avatar, noul film a lui James Cameron, super producţie blockbuster… etc. Fiind sâmbătă, tot poporul sa înghesuit azi la Avatar şi bineînţeles că nu am mai găsit bilete. Asta după ce am stat vre-o 20 de minute la coadă (Doamne, la coadă la bilete la cinema… cred că nu am mai stat de pe vremea când rula Zorro înainte de 89).

Pentru sâmbătă, am ales un alt film.

Pe ce criteriu? Să nu fie film american…

Stând la coadă la bilete, pe un ecran erau prezentate filmele care rulează la Multiplex. Toate producţii americane, Hollyood autentic: un film cu Clint Eastwood care joacă un rol cu aceeaşi armă din western-urile de acum 20, 30, 40 de ani, un alt film de desene animate pentru oameni mari, de parcă actorii nu mai ştiu să exprime emoţii, trebuie personaje animate, Avatarul, un film cu John Travolta, încă unul cu Cmeroon Diaz … mă rog, Hollywood get beget, doar este Hollywood Multiplex. Cum de pe ecranele cu reclame nu puteam alege nimic, am luat un pliant, să văd măcar orele de la care rulează filmele. Am găsit un film european, strecurat printre cele americane, care avea doar o reprezentaţie pe zi, după masa. Ştiu că, cu câteva zile înainte am văzut afişul  şi mi s-a părut interesant: “Le Concert” – Concertul, a lui Radu Mihăileanu.

I-am zis soţiei mele Kinga: eu o să fiu mâine invitatul tău la Avatar, azi te invit eu la film, la “Le Concert”. Şi am luat bilete.

“Le Concert”, regizat de Radu Mihăileanu, este o coproducţie Franţa-România-Belgia-Italia care are în distribuţie actori ruşi şi francezi, printre care Alexeï Guskov, Dmitry Nazarov, Melanie Laurent, Francois Berleand, Miou Miou şi Valeri Barinoveste, dar am văzut şi câţiva actori români în roluri secundare sau figuranţi.

“Le Concert” este unul dintre acele pelicule care fac din film o artă, nu un loc unde să mergi să mănânci popcorn şi să bei coca cola, aşa cum ne înavţă filmul american, sau un loc de unde să furi ochelarii 3D pe care să-i foloseşti drept ochelari de soare, aşa cum fac unii dintre spectatorii români. Chiar scrie asta la intrarea în sală: “Returnaţi ochelarii 3D după vizionare. Nu pot fi folosiţi ca şi ochelari de soare.” (… suntem bolnavi.)

Este un film cum demult nu am mai văzut. Îmi era dor de un film bun, de un film care trezeşte emoţii complexe. “Le Concert” este un film despre un vis – un concert la Paris, un film despre pasiunea pentru muzică şi despre vieţi şi destine dedicate ei. Depre interpretarea Concertului pentru violoncel şi orchestra de Ceaikovski care are puterea de a schimba vieţi.

Filmul descrie viaţa unui dirijor al orchestrei Teatrului Balşoi care îşi pierde postul în timpul regimului sovietic, când refuză să concedieze angajaţii evrei.  După 25 de ani, dirijorul are şansa de a reveni pe scenă, după ce pune mâna pe o invitaţie pentru un concert la Teatrul Chatelet din Paris.

Tema antisemitismului din perioada Rusiei comuniste este o temă pe care Mihăileanu o cunoaşte din proprie experienţă, tatăl lui, care se numea Buchmann, fiind nevoit să-şi schimbe numele în Mihăileanu, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Mai multe despre Radu Mihăileanu şi despre film aici.

Pentru a găsi “Ultima armonie”, toţi cei care participă la proiectul Concertul, fie că e vorba de dirijor, de solistă, de ceilalţi muzicieni sau de impresar/manager, trebuie să creadă în acelaşi vis, în acelaşi ideal, iar acest lucru se împlineşte în timpul interpretării.

Fimul are o coloană muzicală de excepţie, muzică clasică dar şi câteva ritmuri de muzică ţigănească, şi se încheie cu o interpretare a  Concertului pentru violoncel şi orchestra de Ceaikovski care, aşa cum spune Kinga, te face să îţi dai seama “că muzica asta vine din altă lume”.

Trailer “Le Concert” – dă click aici.

Mâine avem bilete la Avatar… nu are cum să fie aşa de frumos ca şi “Le Concert”.

Cum am început Anul 2010?

Sunt mai multe motive pentru care abia aştept Revelionul, deşi, după cât am muncit în ultima lună, (mai ales cu Proiectul de aici) aş fi avut nevoie de un an cu vreo 400 de zile, toate lucrătoare, ca să termin tot ce mai aveam de făcut.

Abia aştept Revelionul pentru că se spune că e bine să fi înconjurat de cei dragi, la cumpăna dintre ani. Şi aşa a fost şi anul acesta. Am fost înconjurat de toată dragostea soţiei mele şi am petrecut un minunat Revelion în 2.

Abia aştept Revelionul pentru că se spune că, pentru a avea noroc, în noaptea dintre ani trebuie să porţi ceva nou. Cum  eu cred în superstiţii, am respectat tradiţia şi sunt sigur că voi avea noroc în 2010, pentru că la ora 00.00 din 01.01.2010 am purtat cel puţin un obiect de vestimentaţie nou nouţ.

Abia aştept Revelionul pentru că pe 01 ianuarie se transmite pe TVR Concertul Extraordinar de Anul Nou al Filarmonicii din Viena.

Şi chiar că e extraordinar.

Istoria Concertului de la Viena începe în 1939, pe data de 31 Decembrie. In anul 2008, orchestra a fost dirijată de celebrul dirijor francez Georges Preter, care s-a întors pe podium, la 85 de ani, şi în anul 2010. Cu ocazia acestui concert, sala de spectacole Wiener Musikverein, una dintre cele mai faimoase din lume, este decorată cu aranjamente florale extraordinare.

Creaţiile interpretate aparţin în mare parte compozitorilor din familia Strauss: Johann Strauss – tatăl, Johann Strauss – fiul, Josef Strauss şi Eduard Strauss, dar în programul ediţiilor anterioare au mai fost incluse ocazional şi lucrări de Mozart, Schubert .

Dupa programul principal, Concertul a continuat, ca întotdeauna (mai puţin la prima ediţie)  cu o serie de bis-uri, iar apoi s-a încheiat cu valsul  “An der Schonen, Blauen Donnau” – “Dunarea Albastra” de Johann Strauss – fiul,  urmat de “Radetzkymarsch“ - “Marsul lui Radetzky” de Johann Strauss – tatăl, care încheie spectacolul. Acest marş a fost scos din programul 2005, în memoria victimelor cutremurului din Asia de Sud.

Este minunat maestrul Georges Pretre… Dirijează extraordinar până şi audienţa.

Pentru concertul de Anul Nou de la Viena, pe site-ul Filarmonicii din Viena se fac  înscrieri încă din perioada 2-23 ianuarie a anului precedent, preţul biletelor variind între 30 şi 940 de euro.

Pe lista mea de “MUST DO”, este trecut şi Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. Am petrecut împreună cu soţia mea, în 2005, un week-end minunat la Viena şi ne-am promis că vom repeta experienţa.

Abia aştept anul în care să o invit pe Kinga la acest Concert şi abia aştept ca amândoi, în ţinută de seară obligatorie, să batem din palme ritmul pe “Radetzkymarsch“.

Poate în 2011…

Pănă atunci  ne vom  plimba “An den Schonen, Blauen Donau“…

 

 

Există viaţă şi după 6 decembrie

Ne-am rugat, am votat, dar n-a fost să fie.

Avem un preşedinte care pe 6 decembrie 2009 a sărbătorit 34 de ani de la nuntă. Cine face nuntă în Postul Crăciunului?

Ne supunem “adevăratei majorităţi”, cea creată “când se stinge lumina” şi, cum spune Vank, “n-0 să aflăm niciodată, a cui a fost vina”.

Mai avem o soluţie:

www.emigrare.info

Diferenţa dintre fostul şi actualul preşedinte

Acum 5 ani, Traian Băsescu, la prezentarea rezultatelor exit poll:

“Adriane nici nu ştii / cât de mic începi să fii”.

Mircea Geoana, acum câteva minute, la aflarea rezultatelor exit poll:

“Mulţumesc lui Crin, mulţumesc celorlalte partide care m-au susţinut, mulţumesc familiei mele….

…îi mulţumesc şi lui Traian Băsescu, pe care îl voi trata cu respect.”

Rezultate ora 17.00

CCSB: Mircea Geoană – 52% Traian Băsescu – 48%
INSOMAR: Mircea Geoană – 51,2% Traian Băsescu – 48,8%

De la www.sutu.ro, vezi pagina aici.

Votez bine…. să nu mai îmi fie frică

Frica este sentientul de care vorbeam aici, şi pe care l-am retrăit destul de intens azi. Am fost la BRD ca să plătesc o rată, iar la plecare doamna de la ghişeu mi-a dat un pliant cu BRD, cu o promoţie de-a lor, ceva legat de premii de Sărbători. Pe pliant era o poză cu Nadia Comănici, Gheorghe Hagi şi… Ilie Năstase. Nici măcar nu i-am dat atenţie, nici nu m-am uitat peste el, ci l-am luat în mână şi am ieşit din bancă.

În parcarea din faţă, un grup de militanţi cu fulare şi geci de culoare portocalie (ăştia parcă mă urmăresc, vezi aici) se manifestau destul de zgomotos, împărţind brichete, pixuri, pliante cu băsescu. Cum maşina mea era parcată destul de aproape de zona în care se aflau, am pornit în direcţia lor, de fapt spre maşină. Chiar nu aveam nici un semn electoral, aveam o haină de culoare neagră şi … pliantul BRD în mână. Mi-au fost întinse câteva brichete şi pixuri portocalii şi, deodată, o femeie strigă destul de isteric: “are pliant cu Năstase, ăsta e cu Geoană!”. Toată mulţimea portocalie, în mijlocul căreia mă aflam, s-a comportat precum băsescu cu Geoană aseară la confruntarea televizată… mai mai să sară la beregata mea.

Mi-a fost frică…

Pentru că aveam în mână un pliant cu BRD, pe care era o poză cu Năstase. Nu ADRIAN, ci Ilie, care e imaginea acelei bănci. Ghinionul meu a fost că tenismanul s-a aflat aseară în spatele lui Mircea Geoană.

Campania extrem de agresivă pe care a dus-o PDL-ul am simţit-o, la propriu, pe pielea mea. Vedeam feţele crispate şi privirea turbată a acelei mulţimi. Pentru un pliant. Cu BRD. Dacă aş fi avut vre-un fular sau haină roşie, chair fără însemne PSD, ce s-ar fi întâmplat? Am dezamorsat conflictul explicându-le (acum stau să mă întreb de ce?) că e vorba de o promoţie BRD,  l-am salutat pe Mircea Hava, primarul de Alba, care conducea mulţimea şi le-am urat succes.

Mărturisesc sincer că, chiar dacă o parte din acei oameni mă reprezintă pe plan local, unii fiind consilieri PDL, am stat şi m-am întrebat: asta e România portocalie? asta e România pe care o promite băsescu? mi-a fost FRICĂ pentru că aveam în mână un pliant BRD…

Pentru a scăpa de acest sentiment au avut loc evenimentele din decembrie 1989. După 20 de ani nu e normal să revină FRICA în sufletul nostru.

Alt exemplu: recent, de 1 decembrie, Ziua Naţională, la parada militară de la Arcul de Triumf, în calitate de Preşedinte nu de candidat, a fost prezent şi băsescu. A dat mâna cu toate oficialităţile prezente, iar când a ajuns la Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, FOŞTI PREŞEDINŢI ai României, a făcut stânga-mprejur. Întrebat a doua zi la Realitatea FM de ce a făcut acest lucru, DEŞI PROTOCOLUL PREZIDENŢIAL ÎL OBLIGĂ SĂ SALUTE PE TOTĂ LUMEA,  băsescu a răspuns că ştie acest lucru, cunoaşte faptul că protocolul îl obliga să o facă, dar nu a făcut-o, umilindu-i public pe cei doi, pentru că, în ultimul timp, au avut remarci acide la adresa lui, pe la diferite posturi TV.

Am un sentiment acut de nesiguranţă, când preşedintele ţării îşi permite să desconsidere public FOŞTI PREŞEDINŢI, doar pentru că l-au criticat. Mă întreb cum va trata el, dacă va mai obţine un nou mandat, pe cei care nu beneficiază de protecţia pe care ţi-o conferă statutul de fost demnitar. Cum mă va trata băsescu pe mine, că am scris un articol pe blog, în care mi-am exprimat un punct de vedere anti-băsescu? Mă gândesc cu teamă la asta…. ŞI NU E NORMAL SĂ FIE AŞA.

CHIAR DACĂ AR CANDIDA PATRICIU, VOICULESCU, VÂNTU, VANGHELIE SAU ILIESCU, ÎMPOTRIVA LUI BĂSESCU, TOT AŞ VOTA ANTI-BĂSESCU.

PENTRU CĂ PENTRU PRIMA DATĂ DUPĂ 20 DE ANI ÎMI E FRICĂ.

 În următorii 5 ani nu vreau să o duc nici mai bine nici mai rău decât o duc acum.  Nu cred că PSD e soluţia miraculoasă (cred mai mult în Johannis şi în Crin), dar vreau să mă pot exprima liber, vreau să ies liniştit pe stradă cu un plinat în mână, chai dacă e roşu sau portocaliu.

De asta votez MIRCEA GEOANĂ.

 

Jos comunismul ?! Nu, jos dictatorul!

Mă deranjează comportamentul dictatorial al lui băsesescu. L-am sesizat încă din  primele luni în care a venit la Cotroceni. Dacă vă mai amintiţi de faza cu şuviţa. Toată presa, toată lumea, inclusiv Nuţi, pardon, Prima Doamnă, îi spuneau Marinarului că se face de râs cu şuviţa aia care îi acoperea chelia. El nu vroia să se tundă nicicum. Vezi şi asta. Ţin minte şi întâlnirile oficiale, când aştepta pe cineva la aeroport sau când i se prezenta onorul în vre-o ţară pe unde mergea şi, în mijlocul ceremoniei, vântul îi ridica şuviţa… de toată jena. Şi el ştia lucrul ăsta. Dar nu vroia să o tundă. Pentru că este încăpăţânat. Nu acceptă o propunere a altcuiva, chiar dacă e bună, numai că nu este propunerea  lui. Şuviţa a fost primul pas spre dictatura băsescu.      

Am trăit primi 11 ani dn viaţa mea în Epoca de Aur. Îmi mai amintesc câte ceva de atunci. Îmi amintesc că nu era curent şi că am învăţat Scrisoarea a III-a la lumânare, îmi amintesc că iarna nu era căldură, că mergeam cu cartele după pâine şi că mă uitam la desene animate doar o dată pe săptămână, sâmbăta. Şi îmi amintesc că îmi era frică. Frică de cineva care ne pune microfoane în casă să audă dacă vorbim de rău pe Tovarăşu, frică e faptul că poate ne aude cineva că ascultăm Europa Liberă, frică de faptul că la şcoală trebuia să am grijă ce vorbesc. Îmi amintesc că în casă se discuta de evenimentele de la Braşov din 1987 şi că nu trebuia “să mă scap cumva” pe la şcoală. Aveam, înainte de orice, de foame, de frig, de alte lipsuri, un sentiment de frustrare că nu pot să mă exprim. Că nu pot să spun ce gândesc, ce simt, că trebuie să am grijă ca nu cumva să mă audă cine nu trebuie…

Trăiesc acelaşi sentiment acum. 

Am stat puţin pe gânduri dacă să scriu un articol anti-băsescu. E normal să îmi pun întrebarea “mi se poate întâmpla ceva rău dacă îmi exprim un punct de vedere?”. Dacă iasă tot băsescu? Sentimentul dominant pe care îl aveam înainte de 89, şi care credeam că va rămâne uitat pe veci, revine acum puţin câte puţin.

Am văzut azi nişte militanţi PDL care făceau campanie şi distribuiau pliante în Kaufland. În frunte cu primarul de Alba, Mircea Hava. Toţi aveau la gât câte un fular portocaliu. M-am gândit imediat la cravata roşie de pionier… Toţi aveau pe maşini şi în mâini steaguri portocalii cu însemnele PDL. Şi era şi un discurs la un megafon. Şi la plecare erau organizaţi, în coloană, doi câte doi, de mânuţă. Aşa ne ducea şi pe noi la defilare. Doi câte doi, cu steaguri în mână şi cu cravata roşie la gât. Şi Tovarăşul vorbea la megafon. Atunci eram pionier şi trăiam într-un regim totalitarist. Acum nu vreau să mai ajung aşa.

Mi-e frică de dictatură. Mi-e teamă ca nu cumva dictatura să revină în Ro şi să înceapă represaliile asupra celor care nu au acceptat-o.

Mi-e frică de băsescu.

De asta îl susţin pe Geoană.

Ziua de mâine – Festivalul de muzică folk de la Alba Iulia

Cu mâna stângă, “de lângă inimă”,  ridicată şi cu toate degetele desfăcute, Vali Şerban, directorul şi prezentatorul Festivalului Naţional Concurs de Muzică Folk Ziua de Mâine, a simbolizat numărul 5, adică a cincia ediţie a acestui festival de folk, de la Alba Iulia. Visul de mai bine de 30 de ani al lui Vali Şerban, de pe vremea când cânta cu Cenaclul lui Păunescu, de a avea un festival de folk la Alba Iulia, a devenit realitate şi are, deja, 5 ani de existenţă.

Vineri şi sâmbătă au evoluat concurenţii, câte cinci în fiecare seară, la secţiunea de concurs, iar la secţiunea de recitaluri au “avut cântări” nume consacrate ale folk-ului românesc. Duminică seara este programată Gala Laureaţilor şi un concert de colinde.

Dintre concurenţii din prima seară, am remarcat grupul Noi, pe Tituş şi pe Iulia, veniţi de la Câmpina, cu piesa de excepţie „Se plâng de mine  îngerii” (dă click pe ea şi ascult-o) şi pe Florin de la Baia Mare, care a făcut o demonstraţie de virtuozitate la chitară. Seara de recitaluri a început cu Poesis, apoi a venit Mircea Florian cu un excelent concert de muzică de avangardă, în care a asociat ca un veritabil maestru, sunete clasice de chitară sau drâmbă, cu sintetizatoare, mixere, şi alte elemente ale muzicii electronice. Cum a remarcat şi Tituş, cu care am stat de vorbă a doua seară, semăna puţin cu Pink Floyd. Chitara, mesajul versurilor şi vocea caldă a lui Micea Florian cu prestaţia  excelentă “de la platane” a colaboratorul lui, au demonstrat că în muzică nu există vechi şi nou ci doar minunat. Piese ca “Iubita mea de 80 de ani”, “Veveriţa” sau “Jumătatea asta”, pe care le ştiam piese de folk autentic, puse pe note (vorba cuiva, Sică ştie…) şi acompaniate de laptop-uri, sincronizere, sintetizator, “zgărie discuri” şi alte beat-uri, au sunat excelent.

Ultimul recital al serii a fost a lui Mihai Mărgineanu şi prietenii săi, care au făcut la Alba Iulia o repetiţie înainte de concertul de lansare a unui nou album, ce va avea loc joi, la Sala Palatului. Mărgineanu a demonstra încă o dată că e suficient să iei nişte piese din folclorul de mahala cu trimiteri porno sau câteva “căntece de munte” cu autori necunoscuţi (sau bine-cunoscuţi în anumite cercuri de munţomani), că nu trebuie să ai o voce deosebită ci să te bazezi pe nişte instrumentişti de excepţie (tipul de la bas, tipul de la vioară şi tipul de la tamburine sunt muzicieni adevăraţi), ca să iasă un show de excepţie. Treceri de la piese de rock autentic cântate la bas şi acompaniate de vioară, la piese de muzică clasică cântate la vioară şi acompaniate la bas (ex: de la  Thunderstruck – AC/DC la Balada lui Porumbescu ) sau solo-urile de percuţie de la tamburine au demonstrat că show-u lui Mărgineanu se bazează foarte mult pe prietenii săi.

Seara de sâmbătă a fost una foarte reuşită, pentru mine şi pentru Kinga. Nimic nu este întâmplător şi coincidenţe nu există. A început cu drumul de la Vălişoara, unde locuim, către Alba Iulia, 50 de km. La sugestia lui Kinga am oprit şi am luat 2 tineri la ocazie, care am aflat apoi că “au făcut trasee” în Cheile Vlişoarei toată ziua şi mergeu la…. Festivalul de Folk Ziua de Mâine de la Alba Iulia. În plus, erau membrii unei asociaţii, Acropolis, cu care intenţionam de mult să luăm legătura, în vederea unei colaborări pe proiectul Asociaţiei Biounivers, pe care îl implementăm momentan.

Ajunşi la Festival am urmărit încă 5 concurenţi talentaţi, între care am remarcat trupa Alergic de la Sebeş, cu o piesă cu mesaj clar anti-clasa politică (…. se cam înmulţesc astea în ultima vreme, vezi şi asta), şi un alt concurent care aducea a Artanu de la Timpuri Noi, şi la voce şi la fizionomie şi la mesaj. Am mai trecut încă 2 nume pe lista favoriţilor noştri: o fată de la Bistriţa cu vocea Andei Călugăreanu şi ultimul concurent, un artist de la Cluj, cu 2 piese superbe.

A urmat apoi recitalul lui Vali Şerban, ajutat pe final de Florin Săsărman, care, fiind membru al juriului, tocmai terminase de jurizat. A urmat apoi un moment Tatiana Stepa, care, deşi nu mai este printre noi, A FOST prezentă aseară la Alba Iulia, pe scenă. Prin intermediul imaginilor de la Ziua de Mâine 2008, unde a avut recital şi prin vocea unei tinere talentate de numai 14 ani, din Alba Iulia, participantă şi ea la concurs. Seara s-a încheiat cu Pasărea Colibri, în formula cu Marius Baţu, alături de Tetea Baniciu, Ciocu Vintilă şi Vladi Cnejevici (… m-au “mâncat” degetele să scriu şi Moţu Pittiş). A fost doar muzică, fără teatru, fără recitat… inevitabil am făcut o comparaţie cu show-urile lor de când mai trăia Pittiş…. dar a fost minunat şi a fost Miruna, a fost Eşarfa, au fost 2000 de ani, de la Poesis, a fost Popa Nan, Tristeţile…. şi mai ales piesa pe care am autodedicat-o mie şi lui Kinga – Vara la ţară. Am remarcat forma fizică şi scenică deosebită a lui Vladi Cnejevici, încât, la un moment dat, aveai impresia că a venit Pasărea cu… bodyguardul. Am mai remarcat şi cum sună piesele Poesis, cântate de Baţu cu Eugn Baboi  (de fapt de Eugen Baboi şi Baţu) cu o seară înainte, orchestrate în variantă Colibri puţin altfel. După ce s-a terminat concertul am fost la o lansare de album, trupa Plus Noi, într-o locaţie (galerie de artă) din Cetatea Alba Iulia. Decor excelent, catacombe, în faţă foc de tabără, şi cei 4 de la Plus Noi sună foarte bine. Mi-au plăcut mult.

Cea mai interesantă parte a serii a fost întâlnirea cu Tituş şi cu Iulia, favoriţii noştri, ai mei şi ai lui Kinga, la câştigarea concursului. Am încercat să-i găsim şi să-i felicităm după prima seară, în care au cântat, dar atunci nu i-am prins. Plimbându-ne prin Cetate i-am observat în faţa noastră şi am intrat repede în vorbă. Le-am transmis ca, pentru noi, ei sunt câştigătorii, indiferent de ce va zice juriul, iar ei ne-au invitat într-un restaurant unde serveau masa participanţii la festival. Cu mari intervenţii, „sunt cu noi, sunt prietenii noştri… etc.” din partea lui Tituş, am fost lăsaţi să intrăm, restaurantul fiind rezervat doar pentru cei din festival. Am băut un ceai şi un coniac excelent (deşi ospătarul mi-a răspuns, când am cerut un coniac: avem coniac Jack Daniel”s, iar barmanul nu auzise de pahar încălzit … ce să fac, vin şi eu cu fiţe de Oradea…). Am avut o conversaţie extrem de interesantă cu Tituş  ( www.titus-constantin.ro ) şi Iulia despre cariera lor, despre muzică în general şi despre folk în special. Sunt nişte oameni deosebiţi pe care i-am invitat cu plăcere la noi la Vălişoara, mai ales că Tituş şi Iulia sunt pasionaţi de escaladă. Sper să poată veni cât mai curând. Conversaţia ne-a fost întreruptă de câteva ori de Ducu Bertzi, de Florin Săsărman, de Baboi şi Baţu de la Poesis, care luau masa chiar lângă noi şi cărora Tituş ne-a prezentat. Florin Săsărman i-a invitat pe Iulia şi pe Tituş la festivalul de folk de la Bistriţa, iar Ducu am văzut că încă se ţine bine la vârsta lui.

Am petrecut o seră excelentă împreună cu soţia mea, alături de nişte tineri foarte talentaţi, Iulia şi Tituş, care formează un cuplu tare frumos. Am băut un coniac şi un ceai alături de nişte titani ai muzici folk, „muzica poeziei şi poezia muzicii”, cum spune Vali Şerban.

 Închei cu ceea ce cred eu că a vrut să transmită Vali Şerban. Recitalul lui a inclus şi compoziţia proprie “Lupul alb”, care e un mesaj clar, reluat de Vali de mai multe ori pe parcursul festivalui: o generaţie de cantautori se schimbă, e timpul ca o nouă generaţie, a III-a, să-i ia locul. Ziua de Mâine înseamnă generaţia următoare, înseamnă că unora ca Vali Şerban, Săsărman, Ducu Bertzi, Baniciu, Vintilă, Şeicaru ş.a. le pasă de ceea ce vor lăsa în urma lor. Nu numai piese de excepţie ci şi alţi tineri talentaţi pe care să-i îndrume şi să-i promoveze. Părerea mea este că pentru CEI MARI a fost mai uşor, exista Cenaclul, exista Păunescu, un mijloc de promovare excelent în acele vremuri. Acum există Ziua de Mâine de la Alba Iulia sau Festivalul de Folk de la Bistriţa, care e deja la a 8-a ediţie şi începe săptămâna viitoare (felicitări şi succes Florin Săsărman!). 

Ca şi aspecte critice remarc o prezenţă mai slabă a festivalului pe online (vezi căutare pe google), deşi a fost transmis live pe turismalba şi a avut partener online pe forewerfolk  si folkblog. Oricum, Vali, directorul festivalului, a recunoscut că degetele lui sunt făcute să atingă corzile chitarei, nu tastele calculatorului…. Deci e nevoie de Generaţia a III-a…

Klaus Johannis – Der Schmecker din politică

Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor şapte cetăţi: Braşov, Bistriţa, Sebeş, Sibiu, Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa.

Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura (ei erau obişnuiţi cu munca), se “ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel.

Când au ajuns în “cele 7 cetăţi”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) şi-a dat seama că negustorii saşi au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate şi au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile şi şi-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe saşi apoi negociau cum vroiau ei.

În anul următor au pornit din nou negustorii saşi spre podgoria Drăgăşani pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce vin în Transilvania. Şi, la fel ca şi anul precedent, negustorii au fost ospătaţi şi au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai ţineau pe picioare, au început să negocieze şi să facă afaceri. Oltenii îşi frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “cel care gustă”. Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă. Dintre toţi el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi a fixat preţul de cumpărare şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe. Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerţ cinstit cu oltenii.

Aceasta este originea adevărată a cuvântului “şmecher”, chiar dacă acum înseamnă  altceva. 

Situaţia nu s-a schimbat prea mult în zilele noastre. Avem nevoie de Der Schmecker la conducerea ţării.

Burgermeisterul Barroso de la UE  are nevoie de un Der Scmecker care să supravegheze “schimburile comerciale” de 20 de miliarde de Eur, cât avem noi de primit din fonduri europene. Ca nu cumva “politicieni” de Drăgăşani (şi Boc intră în categoria asta deşi e de Cluj) să facă cu ei ceea ce au făcut cu aproape 15 miliarde de Eur pe care le-a luat statul român cu împrumut de la FMI.

Să sperăm că va veni Der Schmecker la conducerea eternei şi fascinantei noastre ţări, dacă nu ca şi prim ministru acum, cu siguranţă ca şi preşedinte peste 5 ani. Sau şi… şi.

Dacă ne uităm în istorie vom observa că România, în toate perioadele ei de glorie, nu a fost condusă de români. Fanarioţii, cetăţeni ai cartierului Fanar din Constantinopol, au condus Ţările Româneşti pentru că domnii autohtoni se tot luptau pentru tron şi poporul nu mai avea de unde să plătească tributul. După înfiinţarea Statului Român de către Cuza, sprijinit de puterile occidentale, luptele politice au slăbit ţara aşa de tare încât a fost necesară transformarea în monarhie şi aducerea familiei de  Hohenzollern-Sigmaringen la tronul României. Chiar şi instaurarea comunismului s-a făcut, în primul deceniu, sub supravegherea atentă a trupelor şi tovarăşilor din Rusia, ce staţionau pe teritoriul nostru.

Singura soluţie pe care o are la dispoziţie Marinarul pentru a salva vasul România, ce tocmai se scufundă, este de a părăsi primul nava şi de a lăsa cârma la Der Schmecker.